Regatul Celor O Mie De Apusuri

 

Indiferent de locul în care ne aflăm sau de realitatea pe care o trăim toți privim același apus, numit moarte, un apus spre care trupul piere, dar sufletul va răsări într-o nouă dimineață.

 
Era un București frumos: de după niște clădiri gri, un cer portocaliu contrasta cu întunericul care înghițea orașul. În zgomotul mașinilor ce au înlocuit căruțele și trăsurile de altădată, ultima lumină a zilei se pierdea deja în spatele lunii. În tot acest haos de beton căutăm mereu petice de cer spre care să ne înfăptuim speranțe noi.
Misterul dă omului libertate, evidentă uneori printr-o creație a minciunii, alteori printr-o creație a adevărului.
Trec pe lângă un moșulică. Undeva pe lângă Parcul Tineretului, bătrânelul își strângea cărțile întinse pe o bancă. Erau volume vechi, iar întunericul făcea și mai greu de descifrat titlurile aproape șterse.
–  Cărți vechi, taică, nimănui nu-i mai pasă, mă apostrofează văzându-mă atent la marfa lui. Ce e vechi este și neinteresant, actualul primează, prezentul are toată atenția noastră. Nu își dau seama că prezentul este un castel de nisip, trecutul fiind apa care-l macină iar și iar: construim mai mult și mai mult, dar nu ne ocupăm și de apa care tot vine. Niște copii, au impresia că pot atinge cerul. Ce e atins de ani este vechi, consumăm noutatea după care o transformăm într-o hârtie bună de aruncat la gunoi, neinteresantă.
Își aranja cărțile într-un rucsac vechi, din cârpă, nu vânduse niciuna pentru că toate au încăput la fix.
– Îmi este greu să le dau, când eram de vârsta ta se găseau foarte greu. Viața era scumpă, multe mi le-a lăsat bunicul după moarte și am avut grijă de ele ca și cum ar fi fost niște bijuterii. A fost căpitan, luptase în Războiul de Independență. După ce s-a terminat, oboist de câtă moarte l-a înconjurat, a decis să își înceapă viața, una nouă pentru că și el era alt om, războiul , după cum spun mulți, chiar te schimbă, băiete.

Întors de la Plevna, a decis să își revadă un vechi coleg de la Școala Militară de care auzise că luptase și el în război.  Bucureștiul era acum un oraș însuflețit, fremăta de oameni exaltați de victoria datorată regelui prusac, cărciumile erau pline, iar cei care nu mai aveau loc stăteau pe drumuri cu lăutarii și sărbătoreau eliberarea de sub robia otomană ce ne-a umbrit trecutul atâta amar de vreme. Găsise greu casa amicului: nu departe de Lipscani era o casă ce ieșea în evidență prin stilul ei arhitectonic diferit de al celorlalte. Amintea de stilul brâncovenesc: avea o scară mare  la intrare cu balustrade acoperite parcă de o iederă din piatră,  intrarea era străjuită de două coloane frumos sculptate. Obscuritatea amiezii arunca o lumină trandafirie pe fațada ce avea o culoare apropiată cu cea a scorțișoarei.

I-a deschis slujnica: ,,Domnul Lepădatu nu s-a întors. Doamna plânge de câteva zile de când s-au întors trupele, doar conașul nu a venit. Îi voi transmite că sunteți aici.”.  L-a poftit înăuntru unde doar lumânarea din colțul holului împrăștia picul de lumină ce crea umbrele mobilei .

Căpitanul aștepta în salon. Casa părea că se află înafara Bucureștiului, nu răzbea până acolo bucuria lăutarilor, nici strigătele poporului. Un zid de liniște împrejmuia locuința.  Totul era într-o ordine deplină, dar cel mai mult i-a atras atenția biblioteca înaltă până în tavan și încărcată de volume legate toate în piele. Un rând era plin de cărți cu coperțile vișinii, altul cu coperțile verzi, altele maro și pe ultimul rând erau cele albe. Majoritatea erau în limba franceză, dar găseai și în limba germană și italiană.

  • Viciul meu, spune doamna Lepădatu în timp ce intra în salon, urmată de slujitoarea care aducea o tavă cu cafea și șerbet. Aici mi-am găsit mereu liniștea, trăind viața altora și luând seamă de ideile atâtor minți strălucite.

Doamna Lepădatu purta o rochie de un albastru pal, cu un guler din dantelă. Ochii albaștri purtau povara cearcănelor de la atâtea lacrimi.

-Cel mai mult m-a impresionat ,,Roșu și negru” a lui Stendhal. M-a impresionat ambiția lui Julien și cum destinul se joacă cu noi, simplii pioni pe o tablă de șah. Poate că așa se explică și pasiunea mea pentru bărbații care urmează drumul armelor.

Doamna Lepădatu se abținea să nu plângă, distrăgându-și atenția cu turnatul cafelei în cești. Căpitanul s-a așezat pe un scaun frumos tapițat, gustând din șerbetul de cireși.

– Ați venit să vă interesați de soțul meu. O scurtă tăcere se instala și ea în salon. Noaptea se anunța și ea invitată, razele nopții începând a mângâia deja volumele din bibliotecă. Slujnica a intrat în salon pentru a aprinde lămpile cu gaz și câteva lumânări . Alături de mulți alții, Anton este dat dispărut, dar știm amândoi ce înseamnă asta. Știu că nu se mai întoarce, dar îmi doresc să aibă parte de o înmormântare. Stau aici și plâng când aș putea să merg la mormântul lui. Pământul ala blestemat l-a înghițit și îl va da uitării. Dar nu face și timpul la fel, nu înghite și el și dă uitării?

Doamna a izbucnit în plâns, ascunzându-și chipul în palme, rușinată că musafirul o vede într-o astfel de ipostază. Căpitanul se gândea la contrastul acela, oameni exaltați de victorie și oamenii care au uitat de victorie și își plâng înfrângerea proprie prin pierderea cuiva drag. Niciodată până atunci nu a fost conștient ce înseamnă sacrificiul, pentru el războiul era o datorie ca și cum până atunci a învățat doar ca să fie prezent pe câmpul de luptă. Dar o astfel de confruntare nu ține cont de pregătire, cu sau fără școală frontul își așteaptă ofrandele.  Și atunci, într-un război, datoria nu se confundă cu datoria, prin conjuctura aceasta nu se află ele într-o relație de sinonimie?

– Vă rog să îmi iertați slăbiciunea. Nu mă pot împăca cu moartea lui Anton. Mi s-a promis că post-mortem îi vor acorda gradul de locotenent, dar nu găsesc nicio consolare în acest fapt. Casa a rămas pustie, totul îmi apare așa de trist, mă feresc și de somn ca să nu îmi apară în somn, amintiri deșarte.

Doamna Lepădatu s-a ridicat și s-a dus spre fereastră. Părea că își trage trupul după ea, purta toată povara atâtor soldați dispăruți, dar cel mai mult a lui Anton. Ce contează că am câștigat când alții au pierdut soți și copii, unchi sau bunici, prieteni sau amanți. Bucuria colectivă nu poate arunca în umbră drama personală, nu poate da uitării prețul plătit pentru victorie.

–  Cărțile acestea, toate, au menirea lor, spunea doamna Lepădatu, mângâind tomurile din bibliotecă. Ele păstrează povestea lumii, a pământului, iar noi suntem datori să transmitem mai departe, fiecare puțin câte puțin, istoria ei. Oamenii care au dobândit cunoașterea au primit și rolul de mesageri, mesageri ai acestei povești împărțită în mii de capitole: geologie, filosofie, artă, medicină, matematică, religie, etc.

Doamna Lepădatu s-a așezat, sorbind din ceașca de cafea. Privea acum parcă prin căpitan.

-Capitolul meu preferat este arta, iar prin grija pe care le-o port acestor cărți, majoritatea de literatură și filosofie, duc mai departe povestea ce mi-a revenit. Aristotel și Cervantes ar fi pierit de mult dacă alți atâția nu ar fi transmis ce au lăsat ei. Arta nu este făcută pentru toți, nu îți oferă nimic palpabil, deznodământul ei este tocmai ceea ce a reușit să aprindă în sufletele noastre. Vorbesc precum o romantică, dar mi-am dat seama că așa este. Un roman de dragoste, de pildă, nu repară o ușă, nu plantează un copac sau nu vindecă un om suferind. Un roman de dragoste provoacă în noi gânduri neuzate  și făurește emoții. Avem atâta nevoie de aceste emoții ca să nu uităm de noi, ca să nu uităm că suntem oameni. Arta are aceași soartă ca a unei stele.  Noaptea privești o stea, nu o poți atinge , nu o poți modela, ea se află departe de noi, dar naște în noi fascinația, bate la ușa imaginației noastre spre a o descoperi. Poeții au făcut din ea o iubită tăcută.

Cumva arta comprimă vidul care se tot dezvoltă în noi, îl reduce la câteva întrebări cărora le tot căutăm răspunsul. Dacă ne înstrăinăm de acest rol, dacă învelim în tăcere povestea lumii, viața își pierde sensul , se va metamorfoza în existență și atât.

Căpitanul o asculta pe doamna Lepădatu, se simțea ca un cronicar care își notează tot ce spune domnitorul pe care îl slujește. Nu mai avusese cu nimeni astfel de discuții, de obicei conversațiile lui se reduceau la banalități, iar cu colegii dezbătea subiecte istorice. Dar doamna Lepădatu însuflețea fiecare cuvânt pe care îl rostea, te făcea să visezi cu ochii deschiși uitând de prezența ei.

A doua zi căpitanul a revenit, iar doamna Lepădatu deja îl aștepta în salon, turnând cafea în cești.

-Nu aș vrea să mă credeți o femeie egoistă, dar prezența dumneavoastră îmi face bine. Prin prietenia pe care i-ați purtat-o soțului meu, îl simt cumva încă aici, este o stare ciudată. L-am iubit mult pe Anton. Știa să cânte la pian și așa m-a cucerit, îi descopeream sensibilitatea prin ariile pe care le interpreta. În fiecare an de Crăciun invit să-mi fie alături cele mai dragi persoane, rude și prieteni apropiați, confidenți. Verișoara mea a insistat să-l aducă și pe Anton care a venit câteva zile în București și nu voia să-l lase singur. Nu era un bărbat impunător, era sobru și la masă a rămas atent, de abia schițând un zâmbet în ciuda bunei dispoziți care se instalase printre invitați.  După ce am servit cina, ne-am mutat într-un salon mai mare unde se afla și șemineul, iar lângă fereastră se afla pianul. Mama mea îmi cânta când eram mică,  reușea astfel să mă adoarmă, însă eu nu am reușit niciodată să învăț. Când l-a zărit, verișoara mea l-a rugat pe Anton să ne cânte ceva. A acceptat fără prea mult efort. A interpretat o bucată din ,, Grandes études de Paganini” a lui Liszt. Nu mai trăisem așa emoții de când eram copil și sărbătoream cu ai mei Crăciunul. Anton cumva abandonase acea atitudine gravă de om al armelor și simțeam că abia din acel moment se bucură de acea seară, îi simte căldura, căldură pe care chiar el o emana prin acordurile pianului, se dezbrăcase de sobrietatea caracteristică.  Nu am reușit să fiu puternică și m-au năpădit lacrimile, mai mult cu gândul la mama și la cântecele ei. Toți invitații căzuseră parcă într-o toropeală grație acelor acorduri, îi simțeam cumva absenți pentru câteva clipe, dar fericiți.  Poate că descopereau atunci ceva ce au uitat, ce au ignorant.  La plecare începuse să ningă, fulgi mari îi rămâneau pe păr lui Anton și m-am amuzat așa de tare încât  am uitat complet de copilărie și de mama și mi-am zis că el este bărbatul pe care vreau să îl am alături.  Nu am mai avut până atunci acel zâmbet, poate că un pictor mi-ar fi spus că un anume zâmbet i se dezvăluie doar unei anumite persoane, că nu îl poți mima.  Știam că și el are povestea lui de transmis, nu prin bătaia puștii, ci prin muzică, o poveste a emoțiilor ce tulbură sufletul.

 

Căpitanul și cu Anton erau din Iași acolo unde au făcut și Școala Militară. Anton a cerut să fie mutat la București, însă nu a dezvăluit adevăratul motiv, invocând pretextul că trebuie să vadă de o mătușă bătrână care îi va lăsa moștenire casa și câteva hectare de pădure lângă oraș.

-Tata a aflat după câteva luni de Anton și de intențiile noastre, continuă doamna Lepădatu. A venit imediat de la Petroșani, era foarte supărat. Nu era de acord, el știa că va urma un război și că aș putea să rămân văduvă, iar Anton nu avea o stare foarte bună, el voia un altfel de ginere, un bancher sau un avocat. Zicea că provin dintr-o familie foarte bună și că nu trebuie să las niciun pierde-vară să ne risipească banii. Mama nu ar fi avut nimic de obiectat, nu era deloc ca tata.  Era visătoare, nu ținea cont de rigorile soțului, avea realitatea ei în care era stăpână și nimic nu mai conta. Ea mi-a împărtășit bucuriile vieții, m-a învățat să mă bucur chiar și de cea mai neînsemnată răsplată pentru că toate ne parvin cu un scop. Pentru că l-am acceptat pe Anton am renunțat la tata, a plecat înapoi la Petroșani și nu mi-a mai scris de atunci. A plecat încrâncenat de decizia mea, a plecat fără nicio vorbă.  Îmi pare rău să o spun, dar cred că îl voi mai revedea abia în ceasul morții când toți știm să iertăm pentru că vrem să fim iertați. Nu putem pleca din această lume datori, căci pentru a trăi altă viață trebuie plătit un preț. Egiptenii credeau în Anubis, zeul cu cap de șacal asociat vieții de apoi, care punea pe un taler inima celui decedat, iar pe celălalt taler așeza pana lui Maat, zeița Adevărului. O viață întreagă ne-o irosim prim a fi vanitoși, sfârșitul găsindu-ne descurajați că nu avem puterea de a modifica timpul.  Trăim o viață pentru ca la sfârșit să învingem greutatea unei pene.

De când a murit Anton somnul meu a fost înlocuit de un coșmar permanent, eu nu mai dorm, trăiesc seară de seară acea halucinație, prizonieră a tenebrelor propriilor gânduri. Îl văd pe Anton cântând la pian, în jurul lui mulți soldați cad răpuși de gloanțe, începe să și ningă și uneori văd pârâiașe de sânge pe omătul alb cum se scurg printre soldații morți. Iar când mă apropi de Anton îi văd mâinile pătate și ele de sânge.

Doamna Lepădatu începe să plângă, chinuită de acea fantasmă sau mai degrabă de incertitudinea că soțul ei se va mai întoarce sau nu. Mereu când aude un bocănit are speranța că este el, Anton, venit de pe front, teafăr, dar știe că va trebui să se obișnuiască cu idea că el îi va mai cânta doar în amintiri, poeme fără glas, partiturile preferate. Cu timpul Anton va fi misterul regăsit în orice trecut, căci frontul dă naștere multor povești, dar omoară mulți povestitori.  Uneori un impuls ciudat o impinge spre pianul rămas acum tăcut. Nu are curaj să se așeze, iar când apasă o clapă sunetul provocat o sperie și iese repede din salon. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat pianul acela?

Căpitanul a continuat să o viziteze până când doamna Lepădatu i-a permis să locuiască în casa ei. După trei ani, a venit pe lume Alecu. Copilul avea ochii albaștrii la fel ca doamna Lepădatu, în timp ce fruntea lată și bărbia teșită le moștenise de la căpitan.  Nu au făcut nuntă niciodată, trăiau împreună și le plăcea mica lume pe care și-o construiseră, înțelegerea nescrisă de care se bucurau.

– Îți plac basmele, băiete?
– Nu știu, am citit câteva, nu prea mă atrag, îi răspund eu pregătit să îl las în urma mea. Eram deja plictisit de povestea lui cu căpitani și rolul de mesageri. Pe șosea mașinile treceau una după alta, ca niște gânduri.
–  Ai citit, dar nu ți s a citit. Dar nu prea vedem diferența, nu? Basmul rămâne același. Mama îmi citea basmele, mai ales iarna când nu ieșeam din casă. Aș fi stat acolo, nemișcat, o zi întreagă doar ascultând acele povești cu zâne și prinți sau cu dragoni și prințese. Îmi amintesc și acum exact vorbele mamei…
… Într o lume îndepărtată unde pot ajunge doar cei plini de vise, unde nimic nu este asa cum ne-am aștepta să fie, unde dăinuie cei fără timp, acolo se află un palat. Trecând dealuri și străbătând pădurile ajungi în Regatul Celor O Mie De Apusuri. Aici anii sunt măsurați după trecerea a o mie de apusuri, fiecare împodobind cerul cu alte și alte culori:deși soarele este ca un foc nestins, în acel regat existau apusuri albastre, mov sau turcoaz, iar ultimul, cel care făcea trecerea spre un nou început de an era alb ca gheața.
Aici, cu puțin curaj, poți face orice îți dorești : copacii îți vor povesti legendele nașterii cerului și pământului, la fiecare casă vei găsi  câte o oglindă care te va transforma, preț de 12 bătăi de inimă, în ce-ți poftește sufletul, pe drumurile din piatră albă vei da de armate de furnici ce se organizează în câte o constelație, iar în piața mare se află 7 orologii dispuse în cerc, în loc de cadrane având ziua fluturi și noaptea licurici, iar în centru o fântână în care îți poți vedea visele împlinite.
Si cum orice regat are nevoie să fie orânduit, exista în Palatul Celor Patru Cascade, fiecare din ele curgând în direcția punctelor meridiane( la nord cascada este albastră, la sud roșie, la vest verde și la est galbenă) un rege, o regină și a lor fiică.
Regele era un bărbat rece și autoritar, foarte dur cu slujitorii și strict cu prințesa. Nu îi dădea voie să iasă din palat, nu îi permitea să aibă prieteni, toată ziua stând cu doica ei și seara cu el și cu mama ei. Se auzea că regele nu-i dădea voie să fie văzută pentru că era cea mai frumoasă fata, un dar de la Dumnezeu. Credea că niciun bărbat nu era demn de inima ei, iar să aibă în preajma ei alte femei decât doica și regina ar fi însemnat un adevărat pericol. Când era organizat vreun bal, prințesa era închisă în cel mai înalt turn și păzită foarte atent. Toți curtenii și ar fi dorit să o vadă, dar regele nu putea să fie înduplecat.
Anii treceau și treceau și prințesa parcă trecea și ea pe lângă timp pentru că tinerețea și frumusețea ei înfloreau necontenit.
În anul în care împlinea vârsta maturității, regele a chemat cel mai bun pictor din regat pentru a-i dărui fiicei sale un portret. Tradiția cerea ca fiecărui membru, în acest an, să i se realizeze portretul și să fie pus în sala amintirilor, acolo unde sub fiecare tablou se află și mormântul. Regii și reginele trebuiau sa rămână în amintirea celorlalți ca oameni tineri.
Cel mai priceput pictor de la curte era un fost cavaler care și-a pierdut ochiul drept într o bătălie din cauza căreia a și renunțat la armură și sabie. Toți nobilii de la curte îl chemau pentru ale realize portretele și de aceea căpătase faimă în regat.

Pentru că așa cerea tradiția, regele i-a permis pictorului să o vadă pe prințesă pentru a crea cât mai bine potretul, fiind prima persoană din regat care are acest privilegiu. Părea o copilă, inocența ei aducând zâmbetul chiar și pe chipul celui mai ursuz bărbat. În ochii ei, viața părea o fiară neîmblânzită, o fiară care se zbate în cușca ei. Pictorul era atent ca și cel mai mic detaliu să fie redat în viitorul tablou, prințesa stând pe tronul încrustat cu zeci de smaralde și rubine. Cum stătea ea nemișcată, părea cea mai frumoasă statuie din câte s-au văzut, niciun mușchi nu se zbătea, nu scotea nicio vorbă. După o zi întreagă, portretul era gata: era reflexia prințesei într-o oglindă din pânză.

Regele l-a invitat pe pictor să cineze acolo. Dar era o capcană: lipsit de sabia sa, soldații l-au omorât și l-au aruncat în Cascada de Nord, cea cu apa albastră ca cerul.

Va urma…

tumblr_ngfmgmMMh51rbykrgo1_540

Reclame

Lola

,,Stăteam pe marginea patului și ascultam respirația regulată a femeii din spatele meu. Își acoperise pieptul cu o pătură albă, restul corpului era învelit în întunericul camerei. Deși trupul ei îmi era cunoscut, deși cu buzele i-am desfătat fiecare părticică e pielii sale, ea rămânea o străină, era pentru mine o altă femeie. De fapt, devenise un refugiu, însă în cazul meu conjunctura era diferită. Cei mai mulți caută alinare în partenere de acest gen, caută prin prezența amantei să alunge lipsurile căsniciei sau relației, ea aduce noutatea în viața acestor fugari. Dar nu-mi lipsea nimic, nu treceam printr-o criză specifică oricărei căsnicii, soția mea era, și apelez acum la toată sinceritatea mea, o femeie minunată de care m-am îndrăgostit de cum am văzut-o.  Și tocmai aceasta era problema: ea era perfectă fără a exagera, a reușit să îmi transforme viața într-un cuvânt frumos de rostit.

                   M-am întors să mai privesc o dată străina cu care îmi petrecusem noaptea. Își dezvelise pieptul , lăsându-și la vedere sânii aceia moi și nu prea mari pe care i-am atins de atâtea ori , făcându-mă să mă gândesc de atâtea ori la soția mea, la cum dormea și cum mă căuta în patul nostru. Și nu eram acolo, nu eram…”.

                   A împăturit hârtia, a deschis cutia, a așezat-o deasupra celorlalte, încercând să-și controleze emoțiile. A închis cutia, și-a luat în fugă pelerina de ploaie și a ieșit. Începea de pe acum să se întunece, pădurea înghițind parcă ultimele raze de lumină. Plouase toată ziua, iar pământul era mocirlos. Toamna făcea ca aerul să fie mai rece , iar ploile mai lungi, obligându-i pe curioși să rămână la adăpost.

                    Nu a mai suportat să citească, voia să scape de emoțiile ce o încercau cu fiecare cuvânt, cu fiecare frază parcursă. Avea nevoie de aer, se simțea ca și cum a stat prea mult sub apă și se sufoca. Vâjâitul crengilor o mai trezeau din capcana acelor gânduri.  De ce se implicase așa mult? De ce nu a putut rămâne impasibilă? A citit de atâtea ori acele hârtii și mereu emoțiile veneau cu și mai mare intensitate, ca un val care tot crește și așteaptă să se destrame de vreo stâncă. Se oprise în dreptul unui loc unde covorul de frunze uscate era răvășit, acoperit de bucăți de pământ.

                   Familia ei deținea o afacere cu trufe și ieșea uneori să caute câteva. Tatăl ei era bucătar la restaurantul pe care l-au deschis după ce veniturile au început să crească grație ideei cu ciupercile caviar. Mama ei se ocupa de partea administrativă și ajuta când era cererea prea mare în bucătărie. La sfârșit de noiembrie era trimisă la ,,Festivalul trufelor” unde vindea pe lângă delicioasele ciuperci, și câteva tipuri de brânză și mici prăjituri făcute de mama ei.

                    În dimineața aceea norocul nu a părăsit-o: se îndepărtase mai mult decât de obicei de casă, mergând înspre partea mai abruptă a dealului. Cățelușa ei, o bretonă spaniel, făcea toată treaba, ea doar dădea la o parte stratul de frunze acolo unde Lola începea să latre și săpa ușor cu târnăcopul, având grijă să nu afecteze ciuperca. Cele mai bune trufe erau cele albe, dar nu a găsit niciodată una. În schimb, s-a întors acasă nu doar cu câteva ciuperci caviar, ci a ascuns în rucsacul ei și o cutiuță din lemn , din acelea în care femeile își încuie și bijuteriile și secretele.  Până nu știa ce era păstrat înăuntru, Teessa încerca să o ferească de ochii părinților.

                  După ce a împrăștiat trufele pe bufetul din bucătărie, a început să spele cutia. Stratul de pământ ascundea un model floral alcătuit din crini de diverse culori, cei mai frumoși fiind cei cu galben. Deși erau pictate, florile s-au păstrat într-o stare bună, însă micul lacăt era ruginit de la umezeală. Nu era nimeni acasă așa că a început să caute prin debara. Mături, ghivece goale, vase din plastic. Pe un raft, Teessa a găsit foarfeca de grădină cu care mama ei tunde tufișurile de la intratrea în restaurant. Lacătul nu era foarte rezistent, cedând de la primele încercări.

                     ,, Ați simțit vreodată că nu mai suportați persoana iubită, persoana pentru care zâmbetul tău este și zâmbetul ei? Că nu o mai tolerați pentru că este prea bună cu voi , pentru că îți iartă orice greșeală, că transformă orice ceartă într-un prilej de a se bucura de prezența ta acolo, țipând și acuzând-o? Imi doream de multe ori să o văd că se enervează așa de tare încât a doua zi să nu îmi mai vorbească sau să o văd că pleacă , că merge în vreun bar, termină o sticlă de vin și vine dimineața acasă, suferind de pe urma neînțelegerii noastre. Că după încercam fiecare nu să uităm, ci să ne redescoperim unul pe altul. Nu imi oferea niciun motiv să o înșel și tocmai de aceea am înșelat-o.

                  Ea nu este tipul de femeie supusă, care să aibă grijă de casă sau care să asculte sfatul cuiva. Este cum spun mulți, o fire libertină, un spirit viu. Poate pentru că este scriitoare. Nu mi-am dat niciodată seama. Unul din romanele ei a pornit de la ideea întâlnirii noastre, urmărind momentul în care ne-am cunoscut și până la nunta noastră. Suntem adevărata față a unor personaje create de ea sau poate că ea ne-a recreat pe amândoi, noi cei reali, de data asta așa cum suntem ,împreună, așa cum am devenit, împrumutând gesturile unul altuia, modelându-ne caracterul nu pentru a ne schimba, ci pentru a deveni mai buni. Nu mă așteptam, dar a avut succes. Nu că nu am avut încredere în ea, dar nu credeam că v-a mai gusta cineva din emoțiile unei povești de iubire, doar sunt atâtea în lume. Sau poate că sunt cu un motiv, poate că avem nevoie de ele așa cum un credincios are nevoie de rugăciune pentru a găsi echilibrul așa și aceste creații rupte din realitate au darul de a ne demonstra că întotdeuna echilibrul presupune doi oameni. Din acel moment, soția mea a devenit din ce în ce mai cunoscută și nu de puține ori colegii de muncă îmi cereau să le aduc un autograf pentru iubitele lor.

                 Nu știu dacă faptul că a folosit povestea noastră arată cât de egoistă este sau cât de mult ține la mine.  Însă, odată cu popularitatea ei a crescut și prestigiul meu. Piesele pe care le regizam începeau să aibă un public din ce în ce mai numeros , iar bucuria era când la ieșirea din sală zăream pe chipul lor mulțumire. Aveam obiceiul să stau în holul teatrului , într-un colț și să aștept spectatorii să iasă. Reacția lor era o confirmare a muncii sau a viziunii mele.

               Încă o dată ea reușise: mă salvase din amorțirea mea, din momentul acela în care un artist nu mai are motivația să tragă cortina și să îndure publicul. Dar cu acestea creștea și mai tare motivația de a mă desprinde, de a căuta tot ce aveam în brațele altei femei. Trebuia să simt prezența alteia, să mă bucur de trupul  și de prezența ei. Când un om este în impas are instinctul de a lupta pentru a redescoperi lumina de la capătul tunelului. Eu trebuia să găsesc partea întunecată, voiam să o fac să sufere, dar în același timp nu voiam să afle…”.  

 

                     Teessa a mototolit repede hârtia tocmai când mama ei a intrat în bucătărie. Cufărul era pe masă, curat acum, cu secrete ce nu-i mai aparțineau. Ca să nu întrebe de cutie, Teessa i-a arătat mamei trufele găsite, i-a povestit despre cum Lola le găsise fără prea mare efort, luându-le urma imediat și că speră ca vremea să nu mai fie așa ploioasă. Fata a găsit prilejul să ia cutia din lemn și să fugă sus, în camera ei, cât timp mama ei mai curăța trufele de pământ. În dormitor, Teessa și-a adus aminte de foarfeca de grădină pe care a lăsat-o sub masă și în momentul acela nu-i reușea să inventeze o scuză cât mai plauzibilă. Aștepta ca mama ei să plece la restaurant care se afla chiar la intrarea în oraș, casa lor fiind situată într-o zonă mai retrasă, la ieșire, să coboare în bucătărie și să pună la loc foarfeca. Lola se așezase în pat, pesemne că era obosită după mica vânătoare, privindu-și stăpâna cum căuta un loc în care să ascundă cutia. Teessa simțea că nu trebuia să mai afle nimeni de acel conținut, că dacă se afla l-ar fi trădat cumva pe autorul acelor hârtii care parcă i se confesa ei. Era și ea acum un element al destinului acelui necunoscut, necunoscut care acum poate era mort, poate  lipsa unui răspuns și zvârcolirea lui în jurul acelor trăiri l-au îndemnat să aleagă această cale. Poate a ales altă viață, îngropându-și aici trecutul, dându-l pământului să îl uite.

                 Până acum, Teessa nu a avut nicio relație cu vreun bărbat, nu a simțit căldura unui sărut sau atingerea unei mâini puternice. Nu știa dacă avea trăsături bine conturate, nu știa dacă era o atracție pentru tipi, nu știa cum era să sucești mințile cuiva așa cum auzea la prietenele ei mult mai experimentate decât ea. Însă, acum împărtășea emoțiile acelui bărbat, cumva încerca să îl înțeleagă și în același timp se punea și ea în pielea soției, analizând situația ei. Văzând-o pe Lola cum doarme, s-a culcat lângă ea, epuizată de atâtea emoții.

                    ,, Într-o altă seară, am intrat în casa unei alte străine, amândoi amețiți după un vin roșu poate prea tare. Și-a aruncat la întâmplare bluza de pe ea, lăsâdu-mă să îi admir sânii, căci nu purtase sutien la restaurant. Tocurile ei sunau pe parchet și mâ gândeam cât este ceasul, ce face soția mea la acea oră. Am sunat-o cât încă eram la teatru să îi spun că repetițiile se lungeau până mai târziu și că o să mai rămân să lucrez la adaptarea unui scenariu pentru un spectacol nou. Nu știam să mint și deși îmi controlasem tonul vocii, femeile au întotdeauna un simț aparte prin care descoperă lipsa de sinceritate a bărbaților. Nu știu de ce Dumnezeu le-a înzestrat cu așa ceva.  Străina m-a luat de mână și m-a dus în dormitorul pe care îl împărțea cu soțul, acum plecat. Camera era spațioasă și dădea spre o curte interioară. A început să îmi desfacă cureaua încet, cunoscând jocul și știind cum să-l joace cât mai bine în timp ce eu îi luam buzele într-ale mele, mușcându-le uneori. Tot ce îmi mai amintesc este că m-am trezit în timpul nopții cu gândul tot la soția mea și la străina din patul pe care l-am răvășit cu trupurile noastre. Încercam să găsesc o asemănare între ele, un lucru cât de mic care să mă lege de necunoscuta aceasta așa cum mă leagă de soția mea.  În situații de acest fel, ea este timidă, nu este persoana care să stârnească prin gesturi , mai degrabă te îndrăgostești de lumea pe care și-o crează cu tine , de farmecul pe care îl găsește în orice și în oricine. Mereu mă așteaptă în pat, goală, lăsându-mă să fac orice cu ea. Mereu începe să tremure la prima atingere, mereu își ferește buzele de primul sărut. Apoi toată timiditatea ei dispare, începând să domine . Mă trece un fior de fiecare dată când o aud că țipă pentru că mă gândesc la o leoaică care și-a doborât prada, anunțându-și victoria. După cădea într-un somn greu.

                În schimb, majoritatea femeileor după ce făceam dragoste doreau să vorbească și asta îmi doream și eu.  Să mi se destăinuie pentru că astfel reușeam să aud ce gândesc femeile. Poate că aici era problema:  soția mea îmi dăruia sufletul ei, dar niciodată nu aveam acces la gândurile ei, rămânea unica stăpână a ideilor și secretelor ei . Multe dintre ele se plângeau de ignoranța soților, de singurătatea în care le lăsau, de multe ori relația dura datorită plăcerilor carnale . Practic, și ei și ele, deveneau doar niște instrumente ale plăcerii , trâind vieți separate unul lângă altul. ,,Iubim dorința, nu pe cei doriți”, mă trezeam eu uneori aruncând câte un citat, ele oferindu-mi doar un surâs, continuând cu ale lor. Tot ce auzeam despre soții lor mă întrista și mai mult: soția mea sigur se simțea ca aceste străine, nefericite. Cât o afectau nopțile în care o lăsam singură , ignoranța mea și minciuna ? Dar mai mult mă mâhnea lipsa ei de implicare, faptul că nu voia să iasă din lumea ei și să facă ceva, mă tortura cu bunătatea ei continuă.

               Femeile acestea, străinele, mi-am dat seama că le-am metamorfozat în personaje ale vieții mele, genul de personaje care nu influențează direct firul narativ, ci doar au impact asupra protagonistului. Practic eu eram un agon, adică un luptător în limba greacă, chiar primul pentru că așa s-ar traduce cuvântul ,,protagonist”. Însă cu ce mă luptam? Cu mine?  Încă o dată, ea a reușit, a reușit să îmi arate că așa eram… Că îmi doream mereu un alt trup de femeie și încercasem până acum să dau vina pe ea, să o transform în motivul principal, dar așa sunt eu…”.

 

                    Teessa a pipăit locul de lângă ea, dar Lola nu mai era acolo. În cameră domnea întunericul, iar ceasul electronic de pe noptieră arăta 3:45. Privind mai atent , a observat lângă ea un trup, un trup solid… Era un bărbat cu ea în pat. A sărit imediat și a văzut că și ea era goală. A început să țipe, dar bărbatul tot nu s-a trezit. Teessa încerca să-și alunge din minte fel și fel de scenarii, dar erau imposibil de ignorat.

              ,, Vina este cu atât mai dureroasă cu cât nimic nu m-a împins să o înșel. Uneori mă întrebam dacă nu mă înșela și ea. Oare nu era îndreptățită? Dar dacă a fost înainte ca eu să fac primul pas? Nu mă puteam obișnui cu imaginea ei în brațele altuia, goală, strângându-i altuia sânii, mângâindu-i coapsele și ea țipând, o altă victorie, dominându-și prada. Când veneam acasă, de obicei dimineața devreme, o găseam dormind, nicidecum cum îmi imaginam, așteptându-mă și cerându-mi explicații. Mă așezam și eu lângă ea, dar nu mă simțea. Știam că lucra până târziu și era obosită. Nici când se trezea și ne întâlneam prin casă nu mă întreba nimic. Afișa un zâmbet larg, unul dureros pentru că știam că era sinceră, se bucura să mă vadă. Mă îmbrățișa, o îmbrățișare lungă din care nu s-ar mai fi desprins. Gesturile ei mă duceau mereu cu gândul la perioada în care ne-am cunoscut.

               Venisem în Citta di Castello pentru festivalul anual al trufelor. Eram singur, nu simțeam nevoia unei prezențe prietenoase, era mai mult o evadare. Era o perioadă în care nu îmi găseam echilibrul , piesele pe care le regizam nu aveau succes, nu scoteam în evidență ce trebuia, nu atrăgeam publicul prin viziunea mea. Tot în perioada aceea am încheiat o relație ce dura de cinci ani. Iubita mea era una din actrițele teatrului la care lucram și în pauza unei filmări în loc să merg afară să fumez o țigară am fost să o caut, aveam destul timp să mâncăm undeva. Ca să ajung la cabinele actorilor trebuia să urc pe scenă, să merg în spate și să urc o scară, însă în spatele decorului ea se săruta cu un alt actor. Ironia face că în piesa la care lucram toți, ei chiar trebuiau să facă asta. Nu cred că repetau scena respectivă.

               Pe la amiază , piața orașului se aglomerase deja de turiști. Am intrat în mai multe magazine, cu gândul doar să privesc. Într-unul din acestea, o doamnă drăguță vindea trufe de toate mărimile, câteva sortimente de brânză și prăjituri făcute în casă. Lângă tejghea, stătea o cățelușă. Vânzătoarea discuta cu o domnișoară , spunându-i că soțul iese la cules de trufe cu cățelușa și niciodată nu s-au întors cu mâna goală. Femeia dinaintea mea era la fel de înaltă ca mine, avea un păr castaniu , tuns scurt până la umeri. Nu știu dacă e ceva normal sau nu, dar mi s-a întâmplat de câteva ori să mă îndrăgostesc de vocea unor femei, să fiu atras de timbrul lor. Istoria se repeta, căci domnișoara din fața mea avea o astfel de voce pe care nu aș putea să o descriu. Răsul ei a avut un efect și mai ciudat pentru că m-a făcut să uit pe moment de pasa proastă în care mă aflam, mă liniștea cumva. După ce am mai tras puțin cu urechea la ce vorbeau, am ieșit din magazin. Aerul era rece, majoritatea vizitatorilor purtând geci sau veste groase. Cât timp am așteptat să iasă din magazin, analizam cea mai bună variantă de a intra în vorbă cu ea. Nu mă pricepeam să scornesc o minciună, cred că se citea imediat pe fața mea. Când a ieșit i-am mărturisit că am tras fără să vreau cu urechea la discuția din magazin și că m-a impresionat vocea ei. ,,Dacă sunteți de acord, aș vrea să jucați într-o piesă de teatru, caut de mult o actriță cu o așa voce”, a fost singura minciună ce părea mai aproape de adevăr. Nu părea suspicioasă și era încântată de idee. Am invitat-o la o cafenea unde am aflat că e scriitoare și că venise aici pentru a găsi inspirație pentru un nou roman. Era vorba despre o fată care găsește în zonă o cutie cu niște hârtii, dar mai departe nu știa cum avea să evolueze acțiunea.

                   Ea mai stătea două zile, așa că mi-am prelungit și eu vacanța cu încă pe atât. Ne simțea bine unul în compania celuilalt. De atunci mi-am dat seama că în orice discuție intrai, reușea să creeze o poveste în jurul ei, cumva realitatea lua alte fețe. Era tipul de persoană care nu părea că o va supăra ceva, care transforma orice neajuns într-un lucru bun. Într-o după-amiază, la sfatul vânzătoarei cu cățelușă, ea m-a dus pe unul din dealurile din jurul orașului. Era prima zi în care nu a plouat, cerul era senin și puteam să admirăm în voie apusul. Mi-a spus că apusurile i se păreau cele mai minunate fenomene ale naturii, că au încărcătură specială pe care nu toți o simt tocmai pentru că atunci rațiunea se transformă în simțire, lumina în întuneric, că tot ce ziua am văzut și am atins, noaptea putem doar crede. În timp ce vorbea, am sărutat-o, având chipul scăldat într-o lumină portocalie, lumina apusului de noiembrie. Nu voi uita niciodată acel chip”.    

tumblr_nohjqx0TFC1twt4dho5_540

Lola

                     ,,Stăteam pe marginea patului și ascultam respirația regulată a femeii din spatele meu. Își acoperise pieptul cu o pătură albă, restul corpului era învelit în întunericul camerei. Deși trupul ei îmi era cunoscut, deși cu buzele i-am desfătat fiecare părticică e pielii sale, ea rămânea o străină, era pentru mine o altă femeie. De fapt, devenise un refugiu, însă în cazul meu conjunctura era diferită. Cei mai mulți caută alinare în partenere de acest gen, caută prin prezența amantei să alunge lipsurile căsniciei sau relației, ea aduce noutatea în viața acestor fugari. Dar nu-mi lipsea nimic, nu treceam printr-o criză specifică oricărei căsnicii, soția mea era, și apelez acum la toată sinceritatea mea, o femeie minunată de care m-am îndrăgostit de cum am văzut-o.  Și tocmai aceasta era problema: ea era perfectă fără a exagera, a reușit să îmi transforme viața într-un cuvânt frumos de rostit.

                   M-am întors să mai privesc o dată străina cu care îmi petrecusem noaptea. Își dezvelise pieptul , lăsându-și la vedere sânii aceia moi și nu prea mari pe care i-am atins de atâtea ori , făcându-mă să mă gândesc de atâtea ori la soția mea, la cum dormea și cum mă căuta în patul nostru. Și nu eram acolo, nu eram…”.

                   A împăturit hârtia, a deschis cutia, a așezat-o deasupra celorlalte, încercând să-și controleze emoțiile. A închis cutia, și-a luat în fugă pelerina de ploaie și a ieșit. Începea de pe acum să se întunece, pădurea înghițind parcă ultimele raze de lumină. Plouase toată ziua, iar pământul era mocirlos. Toamna făcea ca aerul să fie mai rece , iar ploile mai lungi, obligându-i pe curioși să rămână la adăpost.

                    Nu a mai suportat să citească, voia să scape de emoțiile ce o încercau cu fiecare cuvânt, cu fiecare frază parcursă. Avea nevoie de aer, se simțea ca și cum a stat prea mult sub apă și se sufoca. Vâjâitul crengilor o mai trezeau din capcana acelor gânduri.  De ce se implicase așa mult? De ce nu a putut rămâne impasibilă? A citit de atâtea ori acele hârtii și mereu emoțiile veneau cu și mai mare intensitate, ca un val care tot crește și așteaptă să se destrame de vreo stâncă. Se oprise în dreptul unui loc unde covorul de frunze uscate era răvășit, acoperit de bucăți de pământ.

                   Familia ei deținea o afacere cu trufe și ieșea uneori să caute câteva. Tatăl ei era bucătar la restaurantul pe care l-au deschis după ce veniturile au început să crească grație ideei cu ciupercile caviar. Mama ei se ocupa de partea administrativă și ajuta când era cererea prea mare în bucătărie. La sfârșit de noiembrie era trimisă la ,,Festivalul trufelor” unde vindea pe lângă delicioasele ciuperci, și câteva tipuri de brânză și mici prăjituri făcute de mama ei.

                    În dimineața aceea norocul nu a părăsit-o: se îndepărtase mai mult decât de obicei de casă, mergând înspre partea mai abruptă a muntelui. Cățelușa ei, o bretonă spaniel, făcea toată treaba, ea doar dădea la o parte stratul de frunze acolo unde Lola începea să latre și săpa ușor cu târnăcopul, având grijă să nu afecteze ciuperca. Cele mai bune trufe erau cele albe, dar nu a găsit niciodată una. În schimb, s-a întors acasă nu doar cu câteva ciuperci caviar, ci a ascuns în rucsacul ei și o cutiuță din lemn , din acelea în care femeile își încuie și bijuteriile și secretele.  Până nu știa ce era păstrat înăuntru, Teessa încerca să o ferească de ochii părinților.

                  După ce a împrăștiat trufele pe bufetul din bucătărie, a început să spele cutia. Stratul de pământ ascundea un model floral alcătuit din crini de diverse culori, cei mai frumoși fiind cei cu galben. Deși erau pictate, florile s-au păstrat într-o stare bună, însă micul lacăt era ruginit de la umezeală. Nu era nimeni acasă așa că a început să caute prin debara. Mături, ghivece goale, vase din plastic. Pe un raft, Teessa a găsit foarfeca de grădină cu care mama ei tunde tufișurile de la intratrea în restaurant. Lacătul nu era foarte rezistent, cedând de la primele încercări.

                     ,, Ați simțit vreodată că nu mai suportați persoana iubită, persoana pentru care zâmbetul tău este și zâmbetul tău? Că nu o mai tolerați pentru că este prea bună cu voi , pentru că îți iartă orice greșeală, că transformă orice ceartă într-un prilej de a se bucura de prezența ta acolo, țipând și acuzând-o? Imi doream de multe ori să o văd că se enervează așa de tare încât a doua zi să nu îmi mai vorbească sau să o văd că pleacă , că merge în vreun bar, termină o sticlă de vin și vine dimineața acasă, suferind de pe urma neînțelegerii noastre. Că după încercam fiecare nu să uităm, ci să ne redescoperim unul pe altul. Nu imi oferea niciun motiv să o înșel și tocmai de aceea am înșelat-o.

                  Ea nu este tipul de femeie supusă, care să aibă grijă de casă sau care să asculte sfatul cuiva. Este cum spun mulți, o fire libertină, un spirit viu. Poate pentru că este scriitoare. Nu mi-am dat niciodată seama. Unul din romanele ei a pornit de la ideea întâlnirii noastre, urmărind momentul în care ne-am cunoscut și până la nunta noastră. Suntem adevărata față a unor personaje create de ea sau poate că ea ne-a recreat pe amândoi, noi cei reali, de data asta așa cum suntem ,împreună, așa cum am devenit, împrumutând gesturile unul altuia, modelându-ne caracterul nu pentru a ne schimba, ci pentru a deveni mai buni. Nu mă așteptam, dar a avut succes. Nu că nu am avut încredere în ea, dar nu credeam că v-a mai gusta cineva din emoțiile unei povești de iubire, doar sunt atâtea în lume. Sau poate că sunt cu un motiv, poate că avem nevoie de ele așa cum un credincios are nevoie de rugăciune pentru a găsi echilibrul așa și aceste creații rupte din realitate au darul de a ne demonstra că întotdeuna echilibrul presupune doi oameni. Din acel moment, soția mea a devenit din ce în ce mai cunoscută și nu de puține ori colegii de muncă îmi cereau să le aduc un autograf pentru iubitele lor.

                 Nu știu dacă faptul că a folosit povestea noastră arată cât de egoistă este sau cât de mult ține la mine.  Însă, odată cu popularitatea ei a crescut și prestigiul meu. Piesele pe care le regizam începeau să aibă un public din ce în ce mai numeros , iar bucuria era când la ieșirea din sală zăream pe chipul lor mulțumire. Aveam obiceiul să stau în holul teatrului , într-un colț și să aștept spectatorii să iasă. Reacția lor era o confirmare a muncii sau a viziunii mele.

               Încă o dată ea reușise: mă salvase din amorțirea mea, din momentul acela în care un artist nu mai are motivația să tragă cortina și să îndure publicul. Dar cu acestea creștea și mai tare motivația de a mă desprinde, de a căuta tot ce aveam în brațele altei femei. Trebuia să simt prezența alteia, să mă bucur de trupul  și de prezența ei. Când un om este în impas are instinctul de a lupta pentru a redescoperi lumina de la capătul tunelului. Eu trebuia să găsesc partea întunecată, voiam să o fac să sufere, dar în același timp nu voiam să afle…”.  

    21314673_855708811255730_3580528174872527371_n

Delirul cuvintelor nerostite

Un tatuaj creat cu buzele din culoarea mângâieri păstrat în parfumul trupului ei, iluzie a plăcerii.
Ea, cu aroganță ei îl șterge mereu, lăsând jocul să continue.
Tatuajul este precum o poezie fără rimă, adică fără muzicalitate. Este un simbol mut al gândurilor lui materializate în simțire, o tăcere care prinde viață pe trupul ei.
Ea este rima vieții lui, este sunetul  care îl trezește din amorțire, sărutarea ei oarbă cristalizându-i sufletul într-un fluture rătăcind prin timp.
Umărul ei gol este revanșa lui, iar coapsa ei dezvelită este primul pas spre sufletul ei ascuns în privirea lui. De-ar putea transforma timpul în spațiu, căci clipele nu le ajung, iar mângâierile sunt prea lungi, pierdute printre suspine.
Fericirea lor este un joc de noroc în care nu vom ști care e miza.

Nu-și vorbesc, nu-și zâmbesc. Doar consumă picul de fericire pe care îl mai au. În oglinda mare, dreptunghiulară din cameră își vede trupul, dovadă că este reală, că acea cameră nu este rezultatul imaginației sale. Își mângâie nurii, își trece mâna de-a lungul piciorului drept ca și cum ar încerca să se cunoască, un spirit vechi în alt trup. Fruntea îi este încă acoperită de sudoare, iar buza de jos îi sângerează. Își gustă sângele. Simte pe coapsă o mână caldă, strângând tare, iar o alta răvășindu-i părul. Se întoarce și buzele îi sunt acoperite de altele, mai cărnoase. Imaginea ei din oglindă a dispărut , acum stă întinsă pe spate, așteptând ca liniștea aceea să dispară, așteptând ca  răsuflările lor să se întretaie.

Privea tavanul alb și imediat mintea ei l-a transfigurat într-o mare albastră.

Ieșea în fiecare dimineață cu carnetul sub braț și trei creioane puse în buzunarul din spate al blugilor. Traversa o șosea liberă la acea oră, scurta drumul alegând alte străduțe și de după o clădire părăsită un colț albastru anunța destinația. Se așeza pe nisipul încă rece, privea și aștepta. ,,Dimineața, marea are ceva special”, începea ea să scrie. ,,E o altă ea, o altă mare care a înfrânt noaptea, care a ieșit din mister pe calea lunii și acum ni se dă nouă, oamenilor, cu totul. Atâția scriitori i-au simțit prezența încât au imortalizat-o în cuvinte…”. Era ritualul ei, să umple foile carnetului impulsionată de prezența mării, să-și materializeze prin fraze demonii și îngerii imaginației sale, să nu-i lase să se concretizeze în iluzii. Se gândea la acei nefericiți care nu au parte în fiecare dimineață de acea bucurie simplă.

Odată cu căldura , plaja a început să fie luată în stăpânire și de alții, uneori își găsea locul ocupat de vreo familie cu doi, trei copii și atunci trebuia să se resemneze și să caute alt petic. Alteori nu putea dormi și pleca de acasă foarte devreme, sperând să prindă răsăritul și tot acel joc de lumini și umbre profilate pe cer, tot acel pustiu cromatic. Plaja nu era ,însă, goală, câteva perechi de îndrăgostiți priveau visători acel peisaj creat parcă special pentru ei. De la depărtare păreau amorțiți , două trupuri din nisip, două trupuri îmbrățișate . Ea ar fi vrut să știe ce își șoptesc, ce gând îi unea în acea postură, câte minciuni creau din fericirea lor.  Începea să scrie atunci mici povestiri pe care nu le arăta nimănui, crezând că astfel încalcă întimitatea celor pe care i-a transformat în personaje. Când își recitea textele se imagina un copil care colecționează soldăței frumos așezați pe raftul de sus unde nu poate ajunge nimeni.

Dar  nu mai era copila de atunci, timpul a făcut să dispară marea și în locul ei tavanul alb a reapărut. Trecuseră câteva clipe în care nu a simțit mângâierile lui. Acum  însă s-a trezit din amorțirea amintirilor  și îl vede pe el cum se lipește de trupul ei , două trupuri care tremură printre gemetele ei. El s-a desprins și i-a simțit puterea când a luat-o în brațe , iar ea și-a lăsat capul pe umărul lui. Pe gâtul lui recunoștea urmele lăsate de ea , umbre ale plăcerii.

El era pictor. La fel ca și ea venea pe plajă cu un carnet și câteva creioane. Obișnuia să se plimbe de-a lungul plajei și să se oprească la întâmplare. Credea în destin, în moneda pe care o arunci în viață și care îți dictează următorul pas. Când vedea un grup de fete singure se oprea și le întreba dacă nu vor ,,o fotografie manuală”, încercând el să glumească. Cu cele îndrăznețe ajungea să le picteze nud, nu însă înainte de a le cunoaște trupul. Când nu gusta plăcerile unui trup frumos, se plictisea la un birou, acordând sau nu credite. Latura artistică s-a transmis datorită mamei care a fost arhitect, învățându-l de mic să deseneze corect obiectele din jur. În timpul liceului a învățat să schițeze potrete datorită unui profesor bătrân care i-a recunoscut îndemânarea. Însă cel mai mult îi plăcea să se arunce în valurile imaginației și să picteze peisaje. Cel mai des picta marea pentru că era parte din căminul lui, un element al decorului său si o amantă tăcută.

Ea era din nou în fața oglinzii. Se gândea la bărbatul de lângă ea. ,,Îi place doar trupul meu, sunt pentru el doar un trup cu care face tot ce vrea?”. Camera începea să se învârte cu ea, își simțea corpul greu. Și-a adus aminte de îndrăgostiții de pe plajă, de acele trupuri din nisip făcute și a început să se maseze , așteptând ca bucăți din ea, bucăți de nisip să cadă pe podea. ,,Dacă ar fi să mă picteze în ce postură m-ar pune să mă profilez? M-ar adăuga la colecția lui de nuduri? Ce senzație intensă când îi simt buzele pe sânii mei. Nu ne-ar putea picta așa? ”.  Pentru ea iubirea este o iluzie, o iluzie în care acum s-a pierdut, o capcană din care nu se poate desprinde chiar dacă nu este prinsă de nimic și nimic nu o ține. ,,El ce gândește acum? Ce ar vrea să rostească și nu poate? Tăcerea aceasta a trupurilor…”. Aveau amândoi atâtea să își spună, dar alegeau tăcerea.   Amândoi aveau impresia că se află în mijlocul mării, camera plutește în întuneric.

Ea își închidea carnetul acum. Soarele începea să îi ardă pielea, timpul a fugit ca un copil pe lângă ea. A clipit de câteva ori să se asigure că se află pe plajă.  Avea adesea teama că nu va reuși să mai facă diferența dintre realitate și universul creat de ea, că se va pierde printre propriile personaje sau că se va metamorfoza chiar ea într-unul. ,,Care realitate este mai adevărată:cea în care exist sau cea în care trăiesc?”, se întreba de multe ori. ,,Condamnați la o realitate pe care nu am ales-o și nici nu am creat-o, cid oar am modelat-o”, își încheie ea textul de azi. Mâine se întoarce la muncă, iar o saptămână marea și personajele ei se vor pierde printer griji și stres.

El întindea ultima pată de culoare. Era prima dată când picta pe plajă un nud și prima dată când nu avea un model căruia să îi pozeze. Inițial, și-a creat în minte o imagine, a căutat cel mai bun mod de a o exprima și după i-a dat viață pe un șevalet. Rezultatul final înfățișa o femeie și un bărbat. Ea în fața unei oglinzi, cu mâinile prin păr, încercând să îl aranjeze. El,lipit de ea, și-a împreunat mâinile pe pântecul ei în timp ce o săruta pe gât. Nu li se vedeau chipurile. Se aflau într-o cameră întunecată. În colțul de sus al camerei a pictat o fereastră prin care puteai să vezi marea de un albastru închis. A aruncat pensula pe nisip și a clipit de câteva ori. Câteva minute a avut o teamă ciudată, o teamă că el, cel din tablou, nu s-ar mai putea desprinde de acolo, că are mâinile legate pe pântecul acelei femei, că nu îi va mai da drumul. ,,Captiv în propria creație”, se gândea el.

Amândoi pe plajă, fiecare la un capăt al lumii, întâlniți în creație. Poate că el este personajul din textul ei, poate ea este femeia din pictura lui. Poate că plăcerile trupului sunt singura realitate dintre doi oameni, restul fiind iluzii pe care le-am transformat în certitudini.

Două lumi, una creată din cuvintele nerostite, alta creată din tăcerea acelor cuvinte. Eu trăiesc în lumea…

tumblr_p9sv27s7g81tqcxlro4_r1_540

 

 

 

Trilogia unei separări 3. Pictează-mi o aripă în loc de umbre

,, Încep să înţeleg, zise micul prinţ: e undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit…”

 

Personajul meu din seara aceasta este domnul Walker ( seară pentru că a fost o plăsmuire a realității mele limitate în urma unei plimbări prin parc) .  Se pot spune multe despre el, doar că nu este îndrăgostit . Curios că, deși este o plăsmuire a mea, l-am regăsit pe domnul Walker prin oraș în fiecare bărbat care trecea alene cu o doamnă la braț.

Domnul Walker are o soție pe care o apreciază datorită grijii sale care nu scade în intensitate , ea fiind elementul hotârâtor al echilibrului lor. Datorită ei nu a căutat fericirea în alte părți, a știut să nu fie exuberant în purtare, păstrându-și o atitudine demnă specifică statutului său social ( din generație în generație , cei din neamul Walker și-au dovedit priceperea în domeniul bancar  , mânuind uneori nu cu prea mare grijă multe bancnote) . Pentru ei , afecțiunea avea o altă definiție, ea presupunea un fel de înțelegere nescrisă prin care fiecare trebuia să-i facă pe plac celuilalt.   Acest lucru implica și o lipsă a minciunii, deși pe unii adevărul îi desparte , pe ei sinceritatea chiar dacă era crudă îi apropia. Dacă domnul Walker era încântat de o anume clientă , seara îi dezvăluia secretul soției , adăugând că i-ar fi plăcut să-i fie concubină. În fața lui ,doamna Walker era imună la aceste răutăți, deși o afectau și își impunea o mai mare strictețe cu acest soț. După acest episod era rândul ei să se revanșeze : când luau cina în oraș , doamna Walker deschidea discuția , mărturisind că s-a întâlnit întâmplător  cu un fost coleg pentru care a simțit o puternică atracție fizică și ,văzându-l, și-a dat seama că acel impuls nu a dispărut nici până astăzi. Aceste răutăți sincere conturau lupta lor pentru celălalt , o luptă care îi transforma cu fiecare săgeată aruncată în străini, străini care-și cunoșteau slăbiciunile și care nu reușeau să ajungă la frumosul din ei. Astfel ei simțeau că nu fac parte din promiscuitate, că legătura lor este una cinstită și atât.

Și păstrând acest decor, pentru ei cina servită în oraș era un ritual acceptat de amândoi și practicat după cele mai stricte reguli, impuse bineînțeles de doamna Walker. Astfel îi permitea domnului Walker să fie vanitos în astfel de momente, sursa acestei atitudinii fiind chiar ea, aroganța îndreptându-se , însă, spre cei care îi priveau. Ochii curioșilor erau mai degrabă îndreptați spre doamna Walker care își etala simplitatea printr-un deux-pieces , de obicei verde, culoarea ei favorită. Curios aspect pentru că se zvonește că acestă culoare atrage banii. În ciuda atenției acordate, doamna Walker nu zâmbea niciodată când se afla în preajma soțului, ci miza pe eleganța privirilor  ei reci și curioase în același timp, răscolind cu imaginația ei prin viețile celor care treceau pe lângă ea. Considera că ați arăta fericirea trădează un caracter slab tocmai pentru că nimeni nu se va bucura cât timp ești cuprins de acest sentiment. Comic , dar fericirea îndepărtează și învrăjbește, pe când suferința îi apropie pe oameni. Tocmai din acest motiv a reușit să înalțe un zid în jurul vieții lor, ei hotărând pentru cine merita să lase jos podul de trecere. Astfel a reușit să-l îndepărteze pe domnul Walker de majoritatea prietenilor, argumentând că reprezentau un pericol al echilibrului lor, păstrându-i doar pe câțiva ce erau mai degrabă taciturni și cu perspective radicale asupra vieții.

Pe lângă acestea, doamna Walker a învățat să fie în ton cu moda acestor veacuri, discutând exclusiv despre oameni, ci nu despre sentimentele acestora. ,,Întotdeauna o să fi înțeles greșit când vorbești despre sentimentele cuiva”, afirma ea vânzătoarei de unde și-a cumpărat o blană de vulpe.

 

(Sunetele se aud mai clar, un avion care-și face loc printre nori și roțile unei biciclete pe caldarâm)

 

Doamna Walker turna ceai în două cești.  Sunetul l-a făcut pe domnul Walker să se foiască în fotoliul său. În timp ce soția îi fixează ceașca în mâna dreaptă, asigurându-se că o ține strâns, soțul încearcă să își stăpânească tremurul de nervozitate cauzat de neputința lui. Faptul că acum nu mai vedea, că hazardul nevolnic l-a condamnat la o viață nouă sau poate este doar o sincopă a celei vechi. Doamna Walker a început să citească cu voce tare ziarul, începând cu rubrica economică ce anunța o ușoară depreciere a monedei . În rest se vorbea despre noile amenințări cărora trebuie să le facem față: boli, atacuri cibernetice , războaie cu scopuri ascunse. Toate media mizează acum pe frică , creând un climat contagios de neliniște în rândurile populației ce duce implicit la o dezordine generală. Doamna Walker a crezut întotdeauna că media trebuie să fie o acalmie a evenimentelor tragice, un mediu tampon pentru teroarea ce planează asupra omenirii. Decise să înceteze cu ziarul și-l aruncă pe masă, gest trădând o stare de nervozitate.

Sorbind din ceaiul verde cu iasomie,  domnul Walker își întreabă soția cum se prezintă vremea. Soarele puternic de august nu putea străpunge întunericul ochilor săi, dar îi putea simți căldura. Într-un moment de furie aruncă ceașca ce s-a prefăcut în bucăți din care mai ieșeau aburi cu aromă dulceagă. Calmă , soția strânge imediat resturile și își întreabă soțul dacă mai are nevoie de ceva.  La fel s-a spart în mii de cioburi și viața lui în noaptea în care un hoț i-a jefuit și care l-a împușcat pe domnul Walker, traiectoria glonțului salvându-i viața.

Nu mai auzea nimic acum, cufundase cu totul în întunericul său. Da,acel întuneric prin natura lui tragică îi aparținea, acea forță atavică căreia i-a cedat toată vitalitatea sa, îi măcina parcă gândurile precum marea care macină în stâncile de nestăvilit. Își amintea de multe ori vorbele lui Sartre care spunea că ,, omul este calea prin care neantul vine în lume”.

Acum, în acel întuneric, parcă descoperea ceea ce a pierdut, ceea ce a ignorat ca și cum toate au stat ascunse și a trebuit să apară acea beznă ca să iasă la lumină:  își înfrânase sentimentele pe care i le purta unei foste colege din facultate pentru că era nonconformistă, trăia viața așa cum era fără a se îndoi de capriciile ei și credea că va strica cu această purtare echilibrul său; își îndepărtase prietenii pentru că cedase presiunii exercitate de doamna Walker și de abia dacă l-a mai vizitat cineva de când cu incidentul. Dar cel ma curios era că în toată obscuritatea lui o regăsise pe soția sa ca și când în acel întuneric s-au întâlnit pentru prima dată …

 

(Uși care se deschid și se închid, oameni aliniați în fața unui ghișeu, ștampile zdrobind foile albe cernute cu cifre și litere)

 

Era în stagiul de pregătire deja de trei luni și tot mai trebuia să facă munca obositoare de ghișeu. O femeie în vârstă țipa pentru că nu înțelegea de ce trebuie să mai plătească  dobândă dacă vrea să scoată bani de la o altă bancă, iar tânărul Walker, vizibil nervos și pe punctul de a o muștrului pe neștiutoare, îi cere să revină când nu vor fi atâtea persoane la coadă. În spatele acesteia, o tânără într-un deux-pieces verde intervine, explicându-i bătrânei procedura și că taxa nu se va resimți. Mulțumită de răspuns, femeia îi acordă un zâmbet jovial și pleacă. Tânărul Walker a fost plăcut surprins de acest control al tinerei și calmul cu care a rezolvat neînțelegerea. După incident s-au mai întâlnit întâmplător într-un magazin de cadouri, iar un an mai târziu erau doamna și domnul Walker. Echilibrul era acum asigurat.

 

(Luna se reflecta în fereastra din sufragerie în vreme ce glasuri de copii învăluiau camera)

 

Întunericul lui se dilata în urma amintirilor care i se înghesuiau în minte, doamna Walker fiind doar un chip tânăr a căror ochi străluceau în neantul în care el se afla. Nu o putea regăsi pe doamna Walker de acum un an prin gândurile sale, se încăpățâna să apară, ci amintirea cu ea tânără și calmă ca o dimineață de iarnă era mai vie ca niciodată. Până atunci iubirea însemna pentru el o nevoie, nevoia de a avea alături o persoană cu care să înlăture monotonia unei vieți neatractive și de aceea  poate că am început să iubim mecanic. Afecțiunea dintre oameni a devenit un basm, dar un basm pe care ne place să-l ascultăm precum niște copii așezați în jurul unei bunicuțe protectoare.

Incidentul l-a făcut pe domnul Walker să-și dea seama că legătura sa cu doamna Walker nu era altceva decât un parteneriat încheiat de comun acord: erau două persoane care s-au întâlnit accidental, două persoane care și-au găsit unul altuia gesturile și ideile comune, confundând iubirea cu simpla înțelegere dintre două suflete. Oare există acest păcat: să-ți împarți viața cu o persoană pe care nu o iubești? Înțelegea abia acum viziunea lui Hugo care afirma că cele mai multe căsnicii sunt adultere, iar cele mai multe adultere sunt căsnicii.

Domnul Walker știa că începea să se îndrăgostească de o amintire, simțea cu adevărat ce înseamnă acest sentiment despre care tot vorbeau toți prietenii lui. Firave fire de lumină emana acea amintire, acea doamnă Walker tânără, cu care va învăța să trăiască în întunericul lui, în întunericul lor, modelând-și acea beznă după surâsul ei rece, o lume calmă și plină de echilibru.

17951541_1135999043213541_4181378397761663851_n

Trilogia unei separări 2. Căutând fericirea acolo unde nu e

            Numele meu este Anne. Stau la pupitrul meu de la etaj și văd prin fereastra deschisă cum soarele își înalță privirea spre noi. Casa este goală , dar prin camere încă aud trosnind lemnul sub greutatea umbrelor. Cititorule,neavând cu cine împărtăși , te-am găsit pe tine în camera de alături, o umbră a gândurilor mele. De afară pot simți cum intră aerul proaspăt al unei dimineți de vară, lumina trecându-și o palmă prin părul lăsat liber să cadă pe umeri, umeri ce simt apăsarea trecutului.

          M-am născut într-un orășel de lângă Rennes , o comunitate mică de oameni care duc mai departe o moștenire lăsată de generații de-a rândul: agricultura. Datorită acesteia , omenirea a făcut pasul cel mare: strămoșii noștrii au avut un moment de tranziție , de la culegatori-vânători la agricultori, îndeletnicire cu care a fost mai greu să se obișnuiască. Îngrijirea pământului presupunea ca ei să rămână într-un singur loc ,oprind deplasarea lor continuă , ceea ce a dus la organizarea lor , dezvoltând sate și orașe.  Așa îmi stârnea bunicul curiozitatea pentru studiu , el fiind profesor de istorie și vrând să mă înarmez cu una din armele de preț ale societății și anume cultura. Adesea stătea în spatele casei privind pământul ce se întindea până unde se făcea una cu cerul , parcă imaginându-și bătăliile lui Napoleon sau ale lui Hanibal la porțile Romei.  Liniștea pe care i-o stârnea câmpul se metamorfoza într-o bucurie simplă.

                                               (Un obuz a explodat. Liniștea a acoperit pământul.)

            Când eram mică, mama îmi spunea că ,la naștere, fiecare om a moștenit un petic din cerul albastru, un petic pe care ne sădim toate dorințele, toate speranțele și regretele, dar în locul lor strălucesc stelele, sclipirea lor fiind rodul muncii noastre. Acum,de la ferestra mea, îl privesc pe al meu, și parcă umbre au început să-l acopere, să se scurgă de pe el ,luând și lumina de care am atâta nevoie pentru ați putea vorbi, cititorule. Amintirile se pare că distrug rodul sufletului meu. Oricât mi-aș dori nu pot să-mi fragmentez trecutul , să extrag din el doar acele fâșii bune așa încât învăț să trăiesc cu el pe de-a-ntregul.

                                                         ( Țipete de durere ,vuiete prin văzduh și mult fum.)

              ,,Nu am crezut niciodată că o să împart pământul cu alții și că o să mă lupt pentru protecția lui. Am ajuns să cred că ,dintre toți, pământul este cel mai important personaj al istoriei. Aici,el este prieten și dușman , prizonier și țintă. Oare luptăm pentru el sau pentru noi? Ce forță ciudată exercită pământul încât ne lăsăm viața pe mâinile lui? Sacrificiul eroilor pentru un petic de pământ mai are valoare când același petic a fost câștigat de alți eroi? Mă gândesc că dincolo de natura lui tragică pământul are meritul de a-i atribui omului rolul de erou. Dar același pământ își înghite eroii. Destin necruțător.

                   Privesc chipurile celor ce se află în aceași groapă cu mine , nu pot denumi altfel aceste tranșee. În ochii lor se citește un amestec de curaj cu teamă, un joc de-al șoarecele și pisica. Încerc să deslușesc sursa lor de curaj deoarece pe a mea o cunosc deja: ești tu. Faptul că se va termina tot acest calvar și o să mă întorc la tine mă face să uit de datoria patriotică. Toate legile morale valabile pe timp de pace aici sunt dizolvate. Fiecare luptăm pentru a ne recăpăta traiul și odată cu el și persoanele ce făceau parte din el. Cei mai tineri decât mine speră să-și revadă iubitele, iar cei mai în vârstă ,copiii. Eu îmi doresc doar să te privesc din nou pe tine, să-ți pot simți din nou mâinile micuțe care să le încălzească pe ale mele, să dezgheți cu ele răceala impregnată de la arma care mi-a devenit icoană. Ce paradox: ea mă ține în viață pentru că pot lua viața altor oameni cu ea pentru a mă proteja”.

                Dragă cititorule, îmi amintesc chiar și acum acea zi de duminică în care un vânt ușor prevestea pașii toamnei.  Ieșind de la slujbă aveam în gând să profit de ultimele puteri ale verii. Alături de două prietene ,toate cu coșurile pline de delicatese făcute de fiecare în parte, ne-am îndreptat spre un loc mai retras de la marginea orășelului. Oamenii încă-și zâmbeau unii altora pe atunci, copiii strigau în timp ce se fugăreau, iar clopotele bisericii anunțau amiaza.  Pe drum am oprit la magazinul domnului Henry pentru a cumpăra o citronadă rece. Părinții mei îl îndrăgeau pe acest bărbat nu foarte înalt ,cu părul cărunt și un râs ce semăna cu al unei hiene. Mai ales tata îl simpatiza datorită umorului său și al discuțiilor despre cursele de cai. În zilele de sărbătoare , prezența lui a devenit un fapt firesc mai ales că nu avea pe nimeni. Localnicii nu cunosc prea multe despre el: acum douăzeci de ani a cumpărat aici o casă cu etaj ,iar la parterul ei a amenajat o băcănie.

                  În acea zi, spre surprinderea mea, era prima dată când nu era acolo, in locul lui fiind un băiat cu umerii lați , un păr de un blond închis și sprâncene groase. Nevrând să mă lungesc la povești ,am cerut scurt ce aveam nevoie și am plecat. Nu a mai contat că a greșit când mi-a oferit restul , când ești începător emoțiile te stăpânesc câteva zile.

              ,,Când eram copil aveam momente în care nu mă simțeam capabil să aranjaz niște forme din lemn sau să fac un avion din hârtie.  Și-acum parcă-i aud pașii tatei, urcând scările și îmi imaginam că este un colos.  Deschidea ușa, se uita la mine și ca un doctor îmi punea un diagnostic. Și tot ca un doctor știa de ce remediu am nevoie: mă lua și ma așeza pe umerii lui. În acele momente mă simțeam cel mai puternic om ,iar lumea părea că se află la picioarele mele. Știa că trăim într-o lume în care vorbele nu mai contează și a vrut să-mi întipărească acest gest simplu pe care să-l țin minte. Pentru că așa era: un om simplu.

                  Acum, printre atâția oameni, toți uniți prin suferință, un lanț fictiv ce ne leagă , simplitatea nu-și mai are o definiție clară: simplu este omul care suferă, cel care moare pentru cauza sa sau cel care dă încă dovadă de bunătate? Bunătatea aduce simplitate, iar simplitatea înseamnă egalitate. Anne , ști de ce ești tu om bun? Pentru ai reușit să mă iubești , ai mizat pe cea de preț armă a ta și anume sinceritatea.  Tu ai reușit să vezi picul de lumină acolo unde alții au distins doar umbre”.

                       Stăteam toate trei întinse pe iarbă, fără a scoate o vorbă parcă pentru a nu tulbura acea atmosferă calmă. Când cerul se încărca cu nuanțe de portocaliu închis, am plecat spre casă, triste că ceva frumos s-a terminat. Mereu intervalul de timp care cuprinde un moment fericit va fi mult mai scurt decât celelalte. Am trecut din nou pe lângă prăvălie, iar domnul Henry se pregătea să închidă. Mi-a explicat că a trebuit să meargă la Rennes să caute un tip de vin și în locul lui l-a lăsat pe vărul vecinului său.  Mi-am luat la revedere de la el și m-am grăbit să ajung acasă. În fața ușii am găsit o scrisoare, dar pe plic nu era nimic scris. Am ascuns-o în coș și am urcat repede în camera mea. Am deschis fereastra ,am aprins o lumânare și am început să citesc. Era de la înlocuitorul lui Henry , o scrisoare în care își cerea scuze pentru greseala legată de bani (am plic am găsit restul de bani) ,iar spre sfârșit îmi destăinuia că i-am lăsat o impresie plăcută , că părul lung îmi punea în evidență zâmbetul cald și voia să se revanșeze prin a mă invita la o plimbare.

                       ,,Războiul este o altă mască a morții ,însă avem nevoie de ea ca de aer: viața ca să existe inspiră moarte și expiră o viață nouă. Nu știu dacă mai avem vreun fir de umanitate pe creștetul conștinței noastre. Suntem toți murdari ,disperați, obosiți. Am obosit de atâta viață. Războiul acesta este o ceață ce ne îngreunează privirea sufletului: sunt față în față cu un inamic ,el pe jos,se întinde după armă,eu în picioare încarc și îl împușc. De ce nu l-am lăsat să trăiască? Pentu că aș fi fost omorât. Ce îl definește pe el ca fiind dușmanul meu? Uniforma, ordinele pe care le urmează? Oare dintre toți oamenii noi  doi nu ne asemănăm cel mai mult? Îndurăm regia războiului, avem o femeie acasă pe care o dorim mai mult victoria, umanitatea s-a scurs din noi odată ce am călcat pe acest pământ râvnit de ambele părți. Amândoi inspirăm moarte și dacă vom scăpa vom expira o viață nouă colorată de amintirea acestor evenimente.

                      Singura speranță a noastră care a rămas vie ca o floare în gânduri este femeia pentru că ea însuflețește voința unui bărbat. Datorită ei bărbatul învață să lupte , ea scoate tot ce este frumos la un bărbat , ea îl face să uite de orgoliu și să devină ea propriul orgoliu la care nu va mai renunța. Oare femeia s-a născut din artă sau arta s-a născut din femeie?

                         Nici nu mai știu de când nu am mai văzut o pasăre, o vietate care să zboare pe deasupra noastră, amintindu-ne că trebuie să scăpăm de această moleșeală a războiului.  Oare păsările zboară datorită aripilor sau a ambiției?”

            Îl chema Olliver și am acceptat să ies cu el, să îl cunosc. Mă atrăgeau la el ochii plini de viață și vitalitatea lui. Nu se prea pricepea la vorbe, dar acest lucru nu conta. După un an în care sentimentele noastre prindeau contur , războiul ne-a despărțit. Dar îmi trimitea destul de des scrisori: războiul parcă l-a însuflețit, își găsea cuvintele mult mai bine. Datorită acestor epistole începeam să-l iubesc mai tare și doream să îl revăd neapărat, frazele lui stârneau ceva în mine, o vâlvătaie fără astâmpăr.  Resimțeam tot mai acut dorul.

             Se terminase, iar istoricii l-au numit Primul Război Mondial. Într-o zi au trecut pe la noi părinții lui Louis, un vechi coleg de școală: a murit pe front. A fost trimisă o cutiuță pe care doar eu aveam voie să o deschid. Înăuntru erau multe scrisori, scrisori pe care și eu le aveam și atunci am înțeles: în tot acest timp ,nu Olliver, ci Louis scria acele scrisori, ei fiind veri foarte apropiați. Louis le compunea, iar Olliver le copia, dar cine era cel care simțea ce se află în acele vorbe. De Olliver nu știau nimic, dar chiar și așa oare el nu era mort din clipa în care acele scrisori mă purtau spre o minciună, o minciună în care l-am găsit pe Louis ? Dar ce certitudine am eu că Olliver nu a simțit ce era scris acolo? Puteam oare să-l condamn pe el la ura mea? Era o minciună nevinovată pentru că Olliver nu vedea în mine un lucru firesc din viața oricărui bărbat: în felul lui mă admira tocmai prin delicatețea lui. Mă întreb acum dacă pe unul l-am iubit cu trupul ,iar pe celălalt cu sufletul. Și cine biruise? Aveam atâtea întrebări… Prin acele scrisori , prin acele fraze purtând emoția lui , am ajuns să-l cunosc, de fapt, pe Louis, Olliver devenind un străin și odată cu el și sentimentele ce ne uneau. O ruptură creată de un destin prea jucăuș. Și oare eu pe cine am iubit?

           Pe ultima scrisoare care nu a mai fost trimisă, Louis mi-a scris poezia lui Tai Pe : ,, Sărută-mă! Pământul/ Cu cerul ți-l aștern…/ Prin tine, doar, Iubire/Voi fi și eu etern”.

           La un an de la terminarea războiului, când omenirea încă se dezmeticea, au venit două scrisori: una care anunța moartea lui Olliver, dar trupul nu i-a fost găsit, și una scrisă de el pentru mine.

           ,,Sunt obosit și mi-am sprijinit capul de pământul mocirlos în care tot săpăm de câteva zile în speranța că ne va proteja de furia dușmanului. Mi-aș fi dorit să-mi las capul pe pieptul tău și să simt cum îți bate inima, să îți număr bătăile in locul stelelor care sclipocesc. Să îți simt viața cum îți reverberează tot trupul. Lipsa ta mă face să te doresc mai tare, lipsa ta este scopul pentru care mă voi întoarce acasă. De când sunt aici am încercat să mă obișnuiesc cu moartea. Este tot ce pot să fac atâta timp cât ea ne înconjoară din toate părțile. Dacă aș muri știu că tot ți-aș mai simți bătăile inimii, poate chiar trupul meu va fi cutremurat ,preț de câteva clipe, de ele”.     

tumblr_nfpqdgcRPY1szrg39o1_r2_500

Trilogia unei separări 1. Diagnostic: Femeia

,,Fugind de fericire de frică să n-o pierzi”

   -Suntem fericirea altora și alții sunt fericirea noastră, iar eu nu pot scăpa de această fericire…

    – Bun, dar uite că a intrat în scenă și cititorul așa că te-aș ruga să reiei povestea ta. E dovedit, stimabile , că împărtășind cu cât mai multe persoane ,necazul va căpăta proporții mai mici. Iar cititorul nostru este cel mai bun ascultător.

   –    Începutul s-a conturat încet ca o dimineață de iarnă care nu se grăbește a veni, înlăturând voalul de întuneric domol. Primele simptome ale afecțiunii nu preconizau un interval de timp îndelungat , prin urmare nu le-am trat. Când, într-un final, de pe apoteoză medicul îmi citea diagnosticul : purta numele Ei. Mi s-a spus că este prea târziu , dar nu am vrut să cred. Bulversat ,am ieșit din cabinet : nu spre uimirea mea mai așteptau și alți bărbați la ușă. Poate li se vor confirma și lor temerile. În drum spre casă am aranjat faptă cu faptă, am pus cap la cap clipele spre a obține istoricul declanșării bolii.

                                               ( De după copaci, un leu se aude)

        –   Am un prieten, actor de meserie (fie vorba între noi pentru el ,teatrul, este o legătura între realitate și artă ,nu care cumva să cadă într-una din extreme). Drept pentru care îmi făcea plăcere să asist la câteva repetiții înainte de premieră.  Curios,dar nu mă plictiseam: mereu îmi închipuiam cine îmi vor fi vecini, ce îi va zice șopti domnișoara din fața mea partenerului ei ,oferindu-i o atingere fugară pe obrazul stâng, semn al prezenței sale acolo .  Se pregătea o piesă nouă în orașul nostru: un tânăr se mută singur, se îndrăgostește de vecina lui ,se crează o poveste de dragoste cu incertitudini ,momentul culminant fiind vizita mamei băiatului care a venit să-l convingă să se întoarcă .

             Era ultima repetiție, însă surpiza n-a ezitat să se strecoare în viața mea : actrița principală a fost înlocuită , locul fiind ocupat de o fată cu priviri reci , încordată care părea gata în orice moment să te sfâșie. Crude metehne ale destinului , spectacolul o sa fie un eșec mi-am zis.

               M-am înșelat: piesa a fost un succes, remarcabil rol al actriței cu inima de gheață…

                                               (Câteva bucăți de lemn mai trosneau încă ,dar focul nu mai avea putere)

                –  Din nu știu ce pornire lăuntrică am fost la toate reprezentațiile încât cunoștiam deja toate replicile . Mă fascina ,dar nu mă întreba de ce , dincolo de acea impasibilitate permanentă a ei ,vedeam ca printr-un microscop parcă o mică celulă de afecțiune pătimașă: când era aplaudată ,apreciată deci, pelicula de gheață dispărea ,fiecare spectator fiind confidentul ei. Cât ai pocni din degete, indiferența își recăpăta locul.      Începeam prin a dezvolta o gelozie îndreptată spre amicul meu pentru că putea petrece timp cu ea, chiar dacă doar pe scenă . Știam că el doar o folosește pentru spectacol, dar înafara lui nu îi păsa câtuși de puțin: ,,Adulter”, îmi spuneam în sinea mea.  Îmi trecea prin gând cartea lui Cezar Petrescu , ,,Omul din vis” :    soțul era gelos pe bărbatul ce îi apărea în vis soției sale , seară de seară: tot un adulter.

                                    (Vântul mișca lianele ,iar Selene ,Luna, se ascundea acum în spatele muntelui , lăsând să se scurgă de pe umerii săi întunericul)

    – Domnule doctor , devenisem un diabetic , tragic destin , doar că în loc de insulină mă tratam cu vorbele din replicile ei pe care le rosteam odată cu ea , cu privitul pașilor ei pe scena rece , fecioară desculță ce călca peste regretele mele. Mă simțeam împlinit pe durata spectacolului: ea acolo ,iar eu aici , în al treilea rând ,cel mai fidel admirator. Dar după trei luni , ca o lehamite care se abate peste o civilizație greu încercată , venise și vestea: cea veche s-a întors și acum ea pleca. Și eu? O să plec și eu odată cu ea ?

Simplul fapt că urma să nu o mai văd m-a aruncat într-o moleșeală cronică ce dădea sens vorbelor lui Dumas: ,, Când iubești trăiești. În rest exiști” .

    Simteam cum timpul începea să mă copleșească cu solitudinea lui pentru că urma să exist.  Deja o auzeam pe vecina mea întrebându-mă dacă m-am reîntors. Să devin o umbră din nou clandestină printr-un oraș plin de umbre , lovindu-ne unii de alții.  Oare așa aglomerat este și orașul celor care trăiesc?

            -Dar , stimabile nefericit, ce gheare îți apăsau umerii încât nu ai reușit să-ți îndrepți pașii în direcția ei?

              -Să vă explic. Lumea în care conviețuim nu are o configurație simplă. Când un meteorit pătrunde în atmosfera Pământului se aprinde , dar în căderea lui se stinge treptat. Dacă ar fi existat sentimente reciproce între noi aveam teama că vor avea aceași soartă cu a meteoritului. Chiar nici Momus, zeul care încearcă să vadă inima , nu ar putea să spune ce se petrece. tumblr_m95d7kd3xh1re949bo1_500

              -Dar nu credeți , domnule, că toată această admirație se transformase în obsesie?-     Cert este că ea pusese deja stăpânire pe gândurile mele , dar oare putem acuza orice îndrăgostit de obsesie? Datorită acestui sentiment , bărbatul își abandonează egoismul și dezvoltă un instinct protector îndreptat spre femeia iubită. Un împătimit al artei merge zilnic să vadă un tablou care îi place. Ce se întâmplă dacă ar decide să îl cumpere? L-ar agăța de un cui în camera de oaspeți , ar trece mereu pe lângă el, aruncând o privire fugară știind că acum este în posesia lui. Dacă ea mi-ar fi confirmat sentimentele , atunci nu aș mai fi avut motiv să o admir, nu aș mai fi luptat pentru ea pentru că scopul meu era acum atins.  Dacă iubirea s-ar fi transformat în monotonie, suferința mea ar fi fost mai puternică decât atunci când luptam pentru ea. De ce? Pentru că aș fi trăit deja fericirea , împlinirea cu ea și când toate acestea ar fi dispărut eu aș fi rămas cu o sete aprigă.

      Am dezvoltat chiar și o formă specială de daltonism: în fiecare femeie pe lângă care trec o văd pe ea. Chipul acelei străine se metamorfozează în trăsăturile ei.

         Seara spectacolului. Ultimul cu ea. După mă întorceam la existența mea. La sfarșit, dincolo de răceala ei , am deslușit din privirea ei că un regret o apăsa. Scena a căpătat pentru ea deja o dimensiune spirituală, iar acum trebuia să renege această credință și să se convertească la o alta. În aceași situație eram și eu. Era prima dată când m-am ridicat și am aplaudat-o . Pentru o clipă privirile ni s-au intersectat. Dar oare cât durează o clipă? Când i-am văzut lacrimile calde din ochi, știam răspunsul.

                        (Eos, zorii zilei, își îndrepta rochia ei de rouă . Un cer portocaliu contrasta cu verdele palid al savanei.)

                      -Cum privesc acum în depărtare , ochii ei îmi apar ca o ceață. Uite, focul de mult s-a stins.  Aici au stat și primii oameni, strămoșii noștri, în jurul unui foc, comunicând prin cântece, vorbind prin povești. Oare ce povești îi țineau treji? Îmi amintesc de o întrebare lansată de un fizician în lumea științei: dacă omul nu ar fi existat ,legile matematicii și fizicii ar fi existat, ar fi fost aceleași? Dacă pământul ar fi fost lipsit de oameni , sentimentul care ne guvernează existența ar mai fi fost? Suntem martori că în lumea animală se manifestă acest instinct de atașare: cuplurile de pinguini rezistă pâna când moartea îi va despărți, în cazul lebedelor și al vulpilor ,dacă unul din parteneri moare, celălalt trăiește singur restul vieții. Odată cu omul s-a născut și iubirea? Am preluat de la animalele sau animalele de la noi acest comportament, mimetism?  Primii oameni se confruntau cu astfel de probleme?

tumblr_mlz34xgLcW1ro74x3o1_500

              -Stimabile, lumea se schimbă precum noaptea s-a schimbat în dimineață. Sentimentele umane capătă alt sens deja. Cel mai bun doctor este pacientul . Iar eu din doctor am ajuns pacient, umilul dumneavoastră pacient. Un antibiotic nu m-ar ajuta pentru că m-ar face să o uit. Reacțiile adverse vor fi prea puternice pentru mine, dezvoltând chiar o boală și mai gravă: mintea s-ar lupta cu sufletul de parcă nu l-ar mai recunoaște.

                -Acolo se află Muntele Kilimanjaro. Străbate-l. Luptă să ajungi pe culmile lui. În drumul tău nu uita că ,,Amintirea este singurul paradis din care nu putem fi izgoniți”. Iar când vei fi ajuns în vârf privește lumea. Fericirea este singurul zeu la care se închină oamenii, iar de acolo de sus îl vei vedea cel mai bine.

                         (În vârf zeul cânta la fluier , sunetele sale rostogolindu-se pe munte în jos și străbătând întreaga lume, sfârșind în tenebrele pământului).

tumblr_oheo4h2ofm1rreqavo2_500

O cină la Cazinou

 

                              ,,Ca un eretic stau pe gânduri și mă-ntreb:De unde-și are raiul-lumina?-Știu:Îl luminează iadul cu flăcările lui”.

 

12 august 2014

 

          Metroul pleacă din stația Louis Aragon.       

       Anthony stătea în picioare rezemat de usă. Analiza fiecare mișcare din jurul său,dar mai ales fiecare element vestimentar:privea curios bluzele albe din mătase ale femeilor,cu imprimeuri florale amintind de anotimpul curent,se întreba de ce bărbații prefer blugii în schimbul pantalonilor de stofă,mult mai confortabili,încerca să își dea seama cărui tip de bărbați li s-ar potrivi culori mai îndrăznețe,înlocuind culori tipice ca albastrul sau nonculorile. El,creator de modă,lua exemplul lui Van Gogh care picta oamenii muncind,împărțind același trai cu ei și purtând aceleași haine,imprimate cu noroi și miros de fum. Acum imita și el această atitudine:pentru creațiile sale avea nevoie de idei tot timpul ,de teme originale pentru prezentările sale și apela la simțul artistic al oamenilor simplii care se trezeau dimineață de dimineață și luau metroul spre locul de muncă,,prea-iubit”.

           Prima lui apariție a fost la Toulouse ,orașul său natal,acolo unde se ține anual un festival de artă care se încheie cu o obișnuită prezentare de modă. Se remarcat în urma acestei manifestări artistice,îndrăznind să mizeze pe simplitate. Astfel,se inspirase din apusurile calde ale Noii Zeelande unde călătorise într-o vacanță cu familia,familie ce deține o afacere locală cu vinuri,o tradiție ce se păstrează de doar două generații. Anthony însă nu voia să se implice în domeniul viticol,având mai degrabă aspirații artistice manifestate abia pe la 16 ani când participase la un concurs de desen,obținând doar mențiune. Participase cu o lucrare intitulată ,,Căderea” și înfățișa un bărbat aflat în cădere cu aripile jumătate negre,jumătate albe,iar în partea inferioară a planșei a desenat mulți oameni cu mâinile ridicate,așteptând să-l prindă.  Acest lucru nu îl afectase și nu avea deci să devină un mic Hitler:marele dictator manifestase repulsie pentru evrei după ce a fost respins la Facultatea de Arte Frumoase din Viena,6 din cei 7 membrii ai juriului fiind evrei.

               Însă ce a atras atenția la prezentarea de modă a fost elemental pe care l-a pus în evidenți și anume ,,Lupin Flower”,o floare care crește în Noua Zeelandă și care atrage prin cromatica sa. Combinația de culori și acest imprimeu floral i-au adus un oarecare prestigiu de care nu voia să se bucure,căci oricând putea să clacheze. Reprezentația artistic s-a desfășurat pe muzica lui Coreli,Anthony mărturisind că atunci când asculta aceste compoziții își putea imagina natura în starea sa pură,iar culorile îi apar ca un dans de balet. Asocia mereu muzica clasică cu natura,avînd mereu impresia că prima s-a născut din sunetele naturii.

                  Metroul se oprește,iar câțiva călători coboară. Pe partea opusă,rezemată de ușă,o domnișoară îl țintuiește cu privirea,fără a-i atrage atenția însă lui Anthony.    

 

 

12 august 2012

 

Metroul pleacă din stația Port Dauphine.

Adelaide nu a mai folosit metroul din anii de studenție și acum redescoperea algomerația și agitația din subteran. Mini Cooper-ul s-a încăpățânat să pornească în acea dimineață și cum ploaia amenința să-i afecteze vestimentația:o rochie de vară,fără mâneci,simplă,o nuanță deschisă de portocaliu,iar in partea dreaptă,în dreptul inimii era croită o ,,Lupin Flower”;pantofi albi din lac cu toc și un ghiozdan mic din piele,alb. În acea zi era o copie perfecta a Andreei din ,, The Devil Wears Prada”:mereu pe fugă,stresată ca totul să iasă ca la carte mai ales când șefa ei era ,, Miranda Priestly”,însă o versiune tânără.  Era redactor la o revistă de lifestyle,iar ea se ocupa de partea ,,Modă pentru toți” și urma să publice un articol despre un creator de modă ce făcea pași mari spre o carieră ce se anunță promițătoare și mai avea câteva ,,retușuri”. Dacă își dorea să mai continue acea rubric trebuia să facă o magia astfel încât metroul să zboare.

Norocul era,însă,de partea ei:a ajuns cu doar jumătate de oră întârziere,dar șefa ei nu era la birou. Desigur,colegii  îi vor fi complici. Își aprinde laptopul,deschide reportofonul pentru a mai asculta a nu știu câta oară conversația,notează pe hârtie unde avea de ,,retușat”. Cititorii se vor focusa,bineînțeles,pe întrebările despre viața personal,planuri de viitor,orientare religioasă,etc.  Picanterii.

 

 

10 august 2012

 

,,Adelaide: Domnule Anthony,să revenim pentru câteva momente la trecutul dumneavoastră. Când ați început să cochetați cu moda și de ce? Ce v-a atras sau cine?

Anthony: M-am născut la Toulose unde am și copilărit. Un oraș fascinant rămâne chiar și acum pentru mine:cruciadele religioase,Parcifal și căutarea Graalului,artă,vestigii și oameni frumoși. Ah,și un vin excelent mai ales. Cred că aveam 16 ani când am mers pentru prima dată la Muzeul Augustinilor.  Obținusem mențiune la un concurs de desen,nu este un premiu,este doar un mod al profesorilor de a spune:,,Aproape bine” și voiam să studiez mai îndeaproape arta,căci nu doream să mă opresc acolo. Învățasem despre marii artiști,începusem să am câțiva favoriți și în acel muzeu mă așteptam să am o ,,sclipire” cum ar spune un pictor. Da… În acea zi îi descoperisem pe Henri de Toulouse-Lautrec(prieten cu Van Gogh) și pe Eugène Delacroix.  Dar parcă nu mă vedeam în postura de pictor:să stau in fața unui șevalet,căutând o imagine abstractă printre gândurile mele pe care să o redau cât mai neobișnuit cu putință…”.

 

12 august 2012

 

-Adelaide,asteapta curierul la ușă să îi semnezi primirea coletului. Îl invit să intre?

-De data asta m-am abținut să command parfumul acela.   Ce colet,Claudie?
Adelaide iese din birou și coboară la parter unde aștepta un puști cu o șapcă inscripționată cu numele firmei de curier rapid. Cu ambele brațe ținea un buchet format din cinsprezece amarilis alb legați cu o panglică din mătase roșie. După ce semnează aduce cu greu buchetul în biroul ei. În mijlocul acestuia era așezat un bilețel din carton:,, Uneori mi-as fi dorit sa nu te intalnesc niciodata. Pentru ca as fi putut sa adorm linistit  noaptea fara sa stiu ca undeva, exista cineva ca tine”. Iar pe verso:,,A.” .

 

10 august 2012

              

,,Adelaide: Domnule Anthony,de ce credeți că această ,,ramură” a artei vi se potrivește? Vă vedeți peste câțiva ani practicând poate o altă meserie?

Anthony:Ca să vă răspund o să vă povestesc un pasaj din cartea mea preferată. Personajul principal din romanul ,,Umbra vântului”,Daniel Sempere Martin este dus pe când era copil într-un loc,numit ,,Cimitirul Cărților Uitate”. Alegând o carte,are voie să o păstreze. Este dezvoltată ideea că.de fapt,cartea te alege,romanul ales de Martin stând la baza desfășurării acțiunii. Probabil că același scenariu îl trăiesc și eu astăzi. Dacă în acea zi nu aș fi mers la muzeu,alta ar fi fost soarta mea. De fel,învăț repede,deci dacă vreodată voi fi constrâns să aleg altceva,voi încerca să realizez cât mai bine acea muncă. Dar cum ați spus și dumneavoastră,eu am ales doar o ,,ramură”,arta are atâtea.  De pildă,se crede că uniformele gărzii elvețiene ce protejează Vaticanul ar fi fost creat de Michelangelo. Nu se știe niciodată.

Adelaide:Aș vrea acum să vă întreb care este culoarea preferată?

Anthony:Mă faceți să aleg dintre ,,copiii” mei. Pentru orice artist,culorile devin ca niște copii pe care ai datoria să îi crești în operele tale. Îmi amintesc că eram la Monaco sau ,,Le Rocher” -cum i se mai spune-și mai aveam de stat o zi. Se împlineau 10 de ani de la moartea Prințesei de Monaco,Grace Kelly,după cum scria în presa locală. Nu auzisem până atunci de Grace spre rușinea mea,însă de cum am ajuns la Toulouse am căutat articole și chiar mi-am cumpărat o carte care prezenta destul de vag viața actriței premiate cu Oscar pentru filmul ,,The country girl”. Aflasem de Oleg Cassini,croitor de lux,Gary Cooper,unul dintre cei mai mari actori americani,și mulți alții. Nu știu,însă,în mod indirect mi-a schimbat viața această prințesă. Una dintre pasiunile ei era să culeagă flori din propria grădină pe care le usca și realize colaje cu ele. De atunci am acordat mai multă atenție florilor,iar după cum știți prima mea prezentare are ca element central o floare. După ce Grace a devenit Grace de Monaco,verdele irlandez al casei Dior va devein ,,verdele Kelly”,deci culoarea pe care eu o îndrăgesc foarte mult este aceasta.  Recent,însă,am mai aflat de existența a doua culori cărora nu le este acordată o așa mare atenție:purpura chinezească și albastrul egiptean. Sunt singurele culori create de om,restul se cunoștea prin descompunerea luminii. Foarte rar urmăresc știrile-ca o paranteză,un autor roman spunea că ,,suntem consumatori de moarte” din cauza știrilor de care suntem tot mai atrași-dar acum două zile oboseala mă pusese la pat. Spre sfârșit erau prezentate câteva descoperiri legate de Armata de teracotă și de acolo aflasem de aceste culori…”.

 

-Cât poate să vorbească omul acesta,spune Adelaide în timp ce muta florile într-un loc mai luminos al camerei. Trebuia să mai scurteze din interviu dacă își dorea să nu depășească cele două pagini alocate de revistă. Era stresată din cauza aceasta deoarece prin acest artico revista își mărea tirajul,deci se aștepta la vânzări mai mari. Și florile…Era un gest frumos,dar nu știa la ce să se aștepte. Anthony începuse să devină cunoscut,era cu nouă ani mai în vârstă și vorbea mult. Cu toate acestea,bărbatul căruia îi pusese întrebări era o fire misterioasă,avea control asupra gesturilor,posturii și când vorbea parcă citea dintr-o carte. În timpul interviului l-a simțit absent în repetate rânduri atunci când vorbea despre trecutul său,de parcă evada din acea încăpere și lăsase o inregistrare pornită…

               

 

 

12 august 2014

 

Metroul pleacă din nou.

Adelaide era nevoită să meargă cu metroul:își vându-se Mini Cooper-ul. De aproape doi ani își dăduse demisia de la revista unde lucre și nu reușea să-și mai găsească echilibrul financiar,mai ales de când aflase acea veste. Se uita prin metrou:un copil mânca o înghețată,o fată citea ,un bărbat își verifica e-mail-urile pe smartphonul-ul personal. Metroul nu era foarte aglomerat la acea oră.

Metroul se oprește. Mai avea o stație. Își ridică privirea și…

…coboară în grabă cu o stație înainte. Simte că cineva o strânge de braț. Metroul îi lasă în urmă.

-Adelaide!

Fata începe să țipe. Credea că nu o să-l mai vadă vreodată. Nu mai voia.

-Adelaide! Adelaide! Sunt eu,Ethan… Calmează-te!

Adelaide se întoarce și îl recunoaște pe Ethan. Îi venea să intre în pământ de rușine. Oamenii din stație se uitau suspicios la ea,o judecau. Slavă Domnului că era Ethan.

-Oh…Ethan. Îmi pare rău pentru reacția mea,nu știu ce s-a întâmplat.

-Ai crezut că sunt Anthony,nu?

-Da… Adelaide se așază pe un scaun. Un metrou ce tocmai ajungea în stație o făcea să nu înțeleagă ce spune Ethan.

-Să știi că îți ducem lipsa. De când te-a înlocuit Emma, ,,Modă pentru toți” a început să-și piardă strălucirea și primim chiar pe Facebook comentarii prin care cititorii întreabă de tine. Am tot încercat să dau de tine,dar în zadar…

Ethan era unul din colegii ei de la revistă și ultima dată erau mai mult decât prieteni.

-Aveam nevoie de o pauză,spune încet Adelaide parcă de frică să nu o audă cineva,trebuia să pun capăt situației,credeam că așa voi scăpa,dar nu am avut drepate. Dacă nu ar fi fost interviul acela…

 

10 august 2012

 

Adelaide: Care credeți că este atuul dumneavoastră în față ,,giganților” din modă? Și când credeți că veți semna un contract cu o importantă casă de modă?

Anthony: Nu pot spune că provin dintr-o familie săracă sau modestă. Nu. Familia mea deține o afacere prosper cu vinuri și de mic am avut mai mult decât mi-aș fi închipuit. Dar am încercat să păstrez simplitatea în ce mă privește:vestimentație,atitudine,nu dădeam curs tuturor mofturilor. Asta încerc să păstrez și în creațile mele. Nu promovez gustul vestimentar pentru elitele bogate,vrea să am satisfacția ca dacă s-ar uita un om sărac la hainele mele să spună:,,Uite,țoalele alea seamănă cu ale mele. Sunt cool.” .  Referitor la ce am spus,am un exemplu care mi-a trecut prin minte: ,,Carol Quintul îl întâlnește pe Tițian în atelierul acestuia și,cu un gest celebru,ridică de pe jos pensula maestrului,simbolizând superioritatea artei asupra politicii”.  Aș vrea să le fiu superior celorlalți doar la nivel de artă, pe ,,terenul meu de joc”.

 

12 august 2012

 

Adelaide mai avea puțin ca să finalizeze interviul când un sunet scurt anunță primirea unui sms. ,,Bonjour! Aș vrea să ne întâlnim la restaurantul X peste trei ore,chestiuni de afaceri. Vreau să îți fac o propunere. Anthony”.

Adelaide se uită la ceasul de la mână:era ora trei,iar interviul era aproape redactat. ,,Sigur! Ne vedem acolo. Adelaide”. Oare despre ce era vorba? Poate că Anthony aflase că o revistă își caută o colegă nouă.

 

Ora 18:03

 

Adelaide intră în restaurant. Era unul din acele restaurante din cartierul Opera,simplu,dar elegant. De la o masă din partea dreaptă,Anthony îi face semn cu mâna.

-Ce superb îți stă în această rochie!

-De parcă nu ai ști,râde ușor Adelaide. Îți multumesc pentru flori,minunate.

Anthony îi ține scaunul după care se așează și el. Pe masă așteptau două pahare de șampanie.

-Să ciocnim în cinstea primului meu interviu,zice Anthony bucuros.

-Pentru o carieră strălucită,îi urează Adelaide sorbind din șampanie.

 

13 august 2012

 

Adelaide își mișcă ușor degetele de la mâna dreaptă. Din tavan picura ușor pe podeaua din lemn. O ploaie torențială nu mai contenea să înceteze. Se aude o cheie în broască,pași pe podea,o lumină se aprinde…

111111

Cum să scrii o carte la 0.99$

1.Începutul s-a terminat

 

Ușile mi se deschid,urc cele 3 trepte,țintesc un scaun liber și mă așez. În drumul meu,privesc fascinat pe geamul dreptunghiular și mi se derulează prin fața ochilor Bucureștiul vechi,al artiștilor,veacul sufletului românesc. Eliade decurgea la același procedeu în drumul lui spre ,,La țigânci”,iar visătorii și-au pus pe acorduri de chitară iubirea pentru vreo fată cu ochii verzi zărită în același loc în care stau și eu. Eu nu am norocul lor,la ora asta e destul de gol. În fața mea,o mamă îi explica fiului că pe Bulevardul Kogălniceanu,în casa parăsită ce dă spre cheiul Dâmboviței nu locuiește niciun bătrân ce răpește copiii.  Cândva,acolo a stat un boier de pe vremea lui Barbu Știrbei,ce avea în posesie multe pământuri,hectare întregi de viță-de-vie la Murfatlar și o casă la Mangalia. Tată a doi copii,o fată și un băiat,a rămas fără soție,Agatha, pe când fiul,Joseph,s-a înrolat în armată.  Soția era o dobrogeancă dintre cele cu o frumusețe simplă,ochii albaștrii,moștenire a mării,mâini catifelate cu degete lungi ca de pianistă visa să plece la Paris unde îi putea întâlnii pe scriitori în vogă,devenind poate și ea una de a lor.  Se spune că și acum în casa părăsită se află un portret de al ei,ce a rămas la fel de plin de viață ca în prima zi de când a fost terminat. Se zvonea pe atunci că un pictor român,încă student,a zărit-o pe când se plimba pe Calea Victoriei. Nu a avut curaj să meargă după ea să vadă unde locuiește,să bată la ușă și să întrebe pe servitoarea ce avea să îi deschidă ușa:,,Doamna este acasă? Am venit pentru un portret…de fapt,destinul m-a chemat ca să nu las pieirii frumusețea chipului…”.   Și-a luat trepiedul,șevaletul din atelier,un scăunel și culorile și le-a adus pe toate pe Calea Victoriei,adăpostit într-un gang,așteptând mereu să o revadă și să mai adauge o pată de culoare ochilor ei,o emoție obrazului palid și să-și contureze visul pe buzele ei subțiri. Portretul a fost lăsat la ușa casei,iar pe spate scria:,,Ca să nu piară un vis în deșertăciunea unei societăți”… Arta ca și moartea ne sperie tocmai pentru că nu ajungem a le înțelege secretele.

Tramvaiul se oprește. Incercam să mi- imaginez pe Agatha în acest tramvai,cu doar două scaune în fața mea,privind și ea pe geamul dreptunghiular Bucureștiul în obscuritatea nopții. Oare s-a gândit la creatorul acelui portret și în ceasul morții?  Oare a încercat ea să-l caute sau a fost doar o întâmplare a vieții,una dintre nenumărate întâmplări a căror semnificație nu o deslușim? Cu doar două scaune în fața mea,o domnișoară citea. Aplecată în paginile albe,ignora parcă orice zgomot din jurul,dar și orice prezență. Nu lăsa nimic să-i distragă atenția de la viața ce îi era oferită de acel roman. În tramvaie se citesc doar romane,poeziile doar pe bancă în Cișmigiu,iar ziarul în tihna locuinței. Mașinăria din fier se pornește,invenție a unui englez,iar la o curbă bruscă face să îi cadă cartea tinerei domnișoare. Se înapoiază la viața ei,lăsând pentru altădată traiul romanului. Încearcă să deslușească ,ca după somn,în ce spațiu se află. Tramvaiul se oprește din nou și pe ușa din față urca un violonist ambulant,nu înainte de al saluta pe vatman. Se sprijină de o bară,îți fixează viora căreia,observ,îi lipsește o coardă,scoate arcușul dintr-un săculeț de catifea și începe să interpreteze un cânt trist. Tânăra domnișoară abandonează activitatea intelectuală și îl ascultă noul musafir,musafir ce se oprește în dreptul dânsei spre a crea un moment artistic doar pentru ea.

Agatha pășea domol printre invitați ca o balerină pe scena la Balșoi,discutând cu fiecare,dăruind un zâmbet fugar ici și colo,aducând cu sine o atmosferă liniștită acelei seri. Tocmai se terminase Războiul Crimeei,este anul în care este scris romanul ,,Mizerabilii”,este publicată ,,Madame Bovary”,are loc prima reprezentație a operei ,,Traviata”. În casa din Mangalia,Agatha avea grijă ca onomastica ei să fie una reușită,perfecționistă și atentă din fire,totul trebuia să iasă cum plănuise,nimic nu avea să îi scape. Din camera alăturată,cea mai mare de altfel,câteva note muzicale parcă vor să alunece pe valurile mării. Un recital de vioară anunță începerea dansului,primul vals al serii. Dacă ar fi ajuns la Paris,Agatha i-ar fi cunoscut pe cei mai mari violoniști,pianiști,ar fi mers să asiste la repetițiile celor mai importante orchestre. Un boier de prin părțile Moldovei o invită la dans. La sfârșit,se trezește față în față cu ea însăși:o oglindă îi reda cutela fine ce începeau să se formeze în dreptul ochilor, ,,talpa gâștii” cum zic bătrânii,iar buzele începeau parcă să-și piardă din culoare,pasiunea dispărea din intensitate cu timpul. Doar portretul din casa din București îi păstrează tinerețea ca o închisoare ce nu o lasă să evadeze. Oare mai este acolo sau a fost luat de cineva dornic să îl așeze pe peretele lui? Cine să fure o închisoare?

Violonistul ambulant coboară din tramvai. Fata din fața mea nu mai citește,își așează cartea în geantă și pare că visează la mare,la luna ce se profilează pe valurile ei. Parcă transforma cu imaginația sa blocurile în scoici , mașinile în pescăruși și oamenii în alge luate de fluxul orașului. Oare ea are un portret acasă? Noaptea și-a lăsat cortina pe străzi. Din tramvai nu se pot vedea stelele? De ce?

tumblr_n06ld7n2x11qdygelo1_500

sursă:i pretend to work.

Suflă vântul prin suflete

Din timp

Al tău dor se scurge ca o clipă.

Din fapte

A ta iubire se răsfrânge ca o aripă.

În ochii tăi

Nu a mai rămas niciun eu,

Dar într-ai mei te păstrez pe-o pleoapă

Ca să te văd doar când închid ochii.

De aceea nu mai dorm zile și nopți,

Ai încetat să mă mai cauți.

 

Mi-ai luat sufletul

Și ca pe-o hârtie l-ai făcut avion

Și i-ai dat drumul,

Dar tot se întoarce mereu și la picioare-ți cade…

 

Nimeni ca tine nu m-ai râde,

Nimeni ca tine nu m-ai plange,

Nimeni ca tine vise nu m-ai distruge.

 

 

 

 

Din amurgul iubirii noastre

Am furat o clipă doar

Ca să o păstrez

Pentru când nu mai avem timp…

 

Inocența ta am mai întâlnit-o

Doar la stele ,

Căci doar ele strălucesc

Cu atâta întuneric în jurul lor…

 

-Domnu’,nu vă supărați,nu treceți așa nepăsător pe lângă mine. Nu ați dori să cumpărați oare o poezie?

-Ce sa fac cu ea?

-Același lucru pe care îl faceți cu banii. Unele domnișoare se lasă impresionate de emoția unei poezii,însă altele se lase ademenite de acele hârtii verzi din buzunarul dumneavoastră…Vă rog,nu plecați,să fie adevărul care vă îndepărtează?

 

Ploile ne aduc la realitate

Și după ne scurgem de vise

La căldura minciunii dintre noi,

La căldura unui surâs la întâmplare…

 

De ce suportă poezia

Durerea ce ne-am creat-o

Tu mie,

Eu ție,destinul amândoi…

 

-Emoție la bucată,cine mai dorește,cine mai poftește,emoție la bucată pentru toți și pentru toate,domnițe prea fardate,domni prea neglijenți,ieftin,ieftin.  Domnișoară,poezia mea are nevoie de zâmbetul tău,oferiți-mi unul gratis,vă rog,banii aruncații în pălăria chitaristului de vis-a-vis.  Nu,mulțumesc,eu am nevoie doar de emoție,dar în orașul acesta văd multă lume lipsită de ea,suflă vântul prin suflete. Mult praf,spațiu mare,să nu înceapă să vă chițăie orgoliul,îi puteți da otravă,tipul de la colț vinde iubire la pungă,să nu înceapă să vă zumzăie nebunia,peste drum se vinde compasiune la sticluțe mici-mici,să nu înceapă să vă urle singurătatea,nu aveți bani destui să o tratați,emoțiile o să vă ducă la sapă de lemn.  Voi nu aveți bânci să vă împrumute emoție cu o garanție minimă? Se pare că nici azi nu vând nimic…

 

 

Naivitatea ta îmi aduce aminte

De copilul care a crescut

Și acum nu mai știu cărui dor să-i dau avânt…

Ție nu îți este dor de copilărie?

Iubirea noastră e încă tânără,

Să n-o lăsăm să se maturizeze…

 

Păcat că a noastră a dispărut…

 

În negura nopții…

12767488_564733757019905_1255525130_n